Bill in Romania

Azi vine Bill in Romania … daca n-o fi venit deja. Tam-tam, chestii, probabil ca toti or sa se inghesuie sa faca poze cu el, in fine … probabil ca e normal. Altceva mi s-a parut cel putin ciudat … prin centru sint puse logo-urile MS, ca in poza.

Unii zic ca e reclama la Vista, ca deh, e perioada aia. O fi reclama, dar eu as zice ca sint cumva puse intr-o incercare penibila de a-l impresiona pe Bill la modul “uite dom’le ce reclama ne facem noi in Romania”, ca prea sint in locuri prin care probabil ca o sa treaca omul: pe Magheru, dar doar langa Universitate, la Piata Victoriei, imediat langa guvern … nu mai stiu, or mai fi pe langa sediul MS, sau al noului centru de suport pe care-l inaugureaza, nu mai stiu pe unde se mai duce …

E ca la vizitele tovarasului pe vremuri, fructele si legumele mari in fata S-ar putea sa ma insel, dar asa-mi suna.

Blog fatigue

N-am mai postat nimic de vreo 3 zile, parca, nu mai stiu. Motivul? Incepuse sa mi se urce blogareala la cap. Mergeam pe strada si blogam in capul meu … ce vedeam, lucrurile la care ma gandeam, deveneau fraze intr-un post de blog. Cand am realizat lucrul asta, m-am crispat.

Una la mana, chestia asta nu e naturala, nu pot sa merg pe strada gandind in articole … e din ciclul “live your life, man!”. Nu vreau sa-mi petrec timpul cautand “subiecte”, nu cred ca merita.

Doi, chestia avea o nuanta (pronuntata) de nesinceritate. Am mai avut senzatia asta in trecut, cand am incercat, in repetate randuri, sa tin un jurnal. De fiecare data ajungeam la un punct in care deveneam constient ca scriu de dragul de a scrie, si nu pentru ca aveam ceva de spus, si lucrurile deveneau fortate, daca nu false … imi furam caciula. Cam in directia asta mergeam si-acum. Nu stiu daca au mai trait si altii senzatia asta, sau e o chestie pur personala, de ego, vanitate si altele din acelasi ciclu.

Cert e ca m-am fortat sa iau o pauza, to chill out and just relax … and it feels good.

Azi a nins in Bucuresti … de fapt azi noapte. Cand m-am trezit dimineata si m-am uitat pe geam … zapada, un strat deloc neglijabil, masina era acoperita … am avut un flashback de prin copilarie (iarasi? mai lasa-ne) cu trezitul de dimineata, totul acoperit de zapada, gata, a venit iarna … dar nu semana nici pe departe. Pana am iesit din casa, multe ore mai tarziu, spre dupa-amiaza, zapada se dusese … “ca un fulg” (era un cantec sau o poezie) … mai ramasese doar aerul tare si rece, a “vine iarna”, o promisiune ca o fata morgana disparand in orizont.

Nu stiu cum se face, dar frigul de aici, asa cat este, in preajma lui zero grade, e “mai frig” decat in Danemarca, nu-mi dau seama de ce … ma imbrac la fel, nu bate vantul, dar simt frigul asta mult mai puternic, parca te patrunde mult mai repede, poate doar o senzatie … sau o fi si frigul ca zapada, cu sute de nuante, trebuie doar sa ai nasul/ochiul format …

Azi am fost intr-un restaurant, o carciumioara, cu un prieten (mersi Mosh), un loc pe care nu l-ai fi ghicit din strada, fara firma, fara reclama, pe o straduta dosita, un loc mic, destul de intim, plin de lume, cunoscut doar asa, printr-un lant “client-to-client” … meniu simplu, mancare excelenta, ieftina, portii generoase … un loc fara fasoane, in care proprietarii servesc si ei la masa. Singura buba e ca era fum, dar deja m-am obisnuit, nu pot sa merg la un restaurant fara sa mi se umple hainele de fum, c’est la vie. Daca ar fi sa-i dau un rating, ar fi 5 stele din 6 pentru acest loc “al carui nume nu-l stiu”

Chiar m-am gandit sa notez restaurantele pe unde merg si sa le dau note. In ultimele zile am mai ajuns la “Piccolo Mondo”, un restaurant libanez, din cate-am inteles, mai cu pretentii. Un loc comunist, aminteste de restaurantele braserii de pe vremuri, ca stil, atmosfera, chelneri sictiriti, cu fitze (nu chiar toti) care vin intr-adevar si-ti umplu paharul, cand e aproape gol, dar pe care trebuie sa-i astepti 10-15 minute sa-ti aduca o bere, dupa ce le-ai amintit inca de vreo 2 ori ca astepti. Noroc ca-i salveaza mancarea, foarte buna, ce sa zic, n-am mai incercat mancare libaneza … foarte gustoasa, cu tot felul de arome si combinatii inedite … ne-am saturat dintr-o combinatie de aperitive, ale caror nume nu le tin minte. Daca aveam noroc prindeam si-o narghilea, dar erau toate ocupate, si nu s-au dezocupat pana am plecat. All in all, o experienta culinara interesanta, daca te tine stomacul – chestie de obisnuinta, probabil. Ca nota, doar pentru mancare, 3,5 stele.

Si-am mai ajuns si la un restaurant italian acum 2 zile, dar despre ala poate maine …

Nu stiam …

Un link de la Aura, despre Meret Oppenheim, de care n-am auzit pana acum. E interesant…

Pufarine cu sana

Mananc pufarine cu sana E ora 12, mi-e somn de mor … de fapt usor-usor incepe sa nu-mi mai fie, dar stau si mananc pufarine cu sana.

Ma gandeam ce combinatie ciudata e. N-am mai mancat nici pufarine, nici sana de nu mai stiu cati ani. Si in nici un caz nu le-am mancat impreuna pana acum cateva saptamani.

Felul asta de mancare (sa-i zic asa) e un amestec de trecut , trecutul foarte trecut si trecutul foarte recent. Nu cred sa fi mancat prea multe pufarine pana sa fi plecat din tara, acum aproape 6 ani. Pufarinele erau ceva foarte indepartat, dintr-un timp de care nu-mi pasa si la care nu ma gandeam prea mult. Si nici nu erau (nici nu sint) prea bune. Timp de 10 ani dupa revolutie nu cred sa fi pus asa ceva in gura. Sana cred c-am mai mancat, dar nu-mi aduc aminte in mod special de asta.

E ciudat cum 6 ani mai tarziu, dupa ce-am fost plecat atata timp din tara si dupa ce m-am intors in special pentru ca vroiam sa fiu acasa, lucrurile astea capata asa o incarcatura aparte. Ca si cum perioada asta a rascolit prin mine, dar adanc, mai adanc de 6 ani, atat de adanc de-a dat de copilarie si-a scos de acolo niste ciudati reprezentanti ai epocii, sau poate nu atat de ciudati. Sint lucruri care-mi placeau cand eram copil, si-mi aduc aminte ca erau raritati.

Cand gaseam pufarine de cumparat, era o mica sarbatoare! Luam cateva pungi si mancam cu frate-miu ca disperatii, pana ni se-ncleiau degetele – inevitabil, desi de fiecare data porneam cu grija, sa nu ne umezim degetele, sa nu se lipeasca, ca spre sfarsitul pungii, pe masura ce cantitatile de pufarine luate o data cresteau, sa nu conteze daca mai bagam degetele-n gura. O alta progresie era cea de la pufarinele mari si colorate, care erau mancate primele, la alea mici, albe, unele negricioase (astea ramaneau nemancate). Mancam cu fratele meu dintr-un acelasi castron si ne tineam unul pe altul sub observatie – care ia dintr-alea mari si colorate, si cate – ca era categoria din care trebuia sa luam in mod egal. Unele din detaliile astea imi vin in minte acum, pe masura ce scriu. Strange …

Nu am dus dorul pufarinelor cat am fost plecat. Dar cand m-am intors si-am vazut prima oara intr-un magazin, am cumparat imediat. Si pufarine, si sana, si eugenii   Eugenii mai mancam si inainte sa plec, erau mancarea de back-up la serviciu, intotdeauna aveam eugenii in geanta. Odata intr-un autobuz, dimineata, mi-au taiat unii geanta cu care veneam la lucru. Bineinteles ca am observat abia cand imi ajuns. Si ce-mi furasera? Eugeniile

Am incercat sa mananc pufarinele ca atunci cand eram copil, dar n-a tinut, gustul nu-mi mai spunea nimic. Si-atunci, intr-o sclipire de om care n-are ce face, le-am adus un twist: pufarine cu sana! Ca cerealele cu care m-am obisnuit pe-afara. Recentul si foarte trecutul (sau mai mult ca trecutul ), impreunate intr-un bol care incape intr-o palma …

Rambling …

Ora 11 seara prin Bucuresti, vin de la niste prieteni. Pe jos, pe stradutze, printre blocuri. Liniste, o liniste vie. In Danemarca la ora asta in timpul saptamanii era o liniste sinistra, de oras mort, fara tzipenie de om pe strada, fara un zgomot, vitrine cu lumini reci, aer proaspat, totul curat, aranjat, ca o imensa camera de hotel asteptandu-si vizitatorii.

Si-n Bucuresti e liniste, dar din cand in cand mai trece cate-o masina, unul vitezoman, altul extrem de precaut. Oameni pe strada, unul fumand o tigara, un cuplu discutand in soapta, doi baieti povestind ceva cu voce tare la un colt de trotuar. Un tip trece strada inspre mine si ajunge in spatele meu la vreo 10 metri. Asculta muzica la casti, o aud si eu. Ceva nervos, nu disting. Mergem asa vreo 50 de metri, muzica dispare. Un cuplu iese dintr-un non-stop. Non-stop Unul clasic, neschimbat de 15 ani, cu tot felul … carnati, carne, branza, lapte in stanga, cu  paine, biscuiti, apa, Cola, in dreapta. Nu mai sint atat de multe ca pe vremuri, probabil ca incet-incet or sa dispara. Au un aer melancolic, imi aduc aminte de vremurile cand vindeam paine in camin … Imi iau o paine. Vanzatorul mi-o da dintr-un raft din ala metalic suprapus, pe roti, pe care le schimbau la Alimentara pe vremuri, il scoteau pe ala gol si-l aduceau pe ala plin cu paine. Paine clasica romaneasca, neschimbata de cand eram copil. E mai scumpa, nici n-are sa-mi dea rest, dar e ok …

Am observat de cand am venit ca nu prea mai sint caini pe strada. Acum 6 ani, prin aceeasi zona umblau noaptea niste haite imense de care era riscant sa te apropii. Acum, nici urma. O trupa de pisici, in schimb Vreo 5-6. Poate au pus ele stapanire pe strazi. Intra sub o masina, una iese pe partea cealalta in fatza mea. Cand ma apropii de ea, intra la loc. Pisicile, chiar si-n grup, tot relaxate raman. Nu capata brusc curaj sa sara la tine si nu simt nevoia sa se faca auzite.

Am observat si ca s-au imputinat Daciile alea vechi, ma uit la masinile parcate peste tot si trebuie sa mergi ceva pana dai de una; nu stiu daca din cauza ca sint prea multe altfel de masini, sau daca chiar dispar Daciile (unde?). Mai e cate una cu rotile desumflate, probabil de ani de zile, care ocupa un loc pe un trotuar in fatza unui bloc. Una cu o roata lipsa, stand pe 3 caramizi albe, probabil tot asa, de secole. Mai devreme, in timpul zilei, vazusem una la care “se lucra” … imaginea clasica, capota ridicata, bucati din motor pe trotuar, un nene murdar pana la coate, cu o basca si un halat albastru. Trebuia sa-i fac poza, si el e pe cale de disparitie.

Chiar langa blocul meu e un fel de bar, combinat cu un non-stop, cred, disting de la distanta niste pungi de snaks-uri in niste rafturi in interior. Si arata ca un non-stop, cu sticla de jur-imprejur. Inauntru 4-5 mese, pline de oameni. Dar afara nu se aude pic de zgomot, nu muzica, nu galagie. O fi modelul cu termopane …

E un aer placut, caldut, nu proaspat, dar familiar. Si care se schimba … suficient de incet ca sa-l mai recunosc. Ma simt acasa si e bine …

Ochiuri cu rosii

Tocmai am mancat ochiuri cu rosii … am vrut sa fac si-o poza, m-am dus cu tel. la bucatarie, dar inca nu erau facute si l-am pus aproape sa “fiu pregatit”. De fapt era ca sa nu uit. Si-am uitat. Mi-am dat seama cand le-am pus in farfurie, dar era prea tarziu, arata bine doar in tigaie.

Am o … afectiune ciudata pentru mancarea asta, e ca un prieten bun pe care-l vezi rar, dar care iti umple sufletul de fiecare data. Nu o fac des, e mancarea mea de backup, cand n-am chef de nimic altceva, dar vreau totusi ceva cald, in special seara. Se face usor, e satioasa, sanatoasa si buna, dupa parerea mea . In Danemarca era si mancarea de salvat rosiile din frigider, pe care le luam sa-mi fac salata, si care ramaneau uitate acolo – nu stiu de ce, salata mi se pare o chestie complicata de facut, desi nu e si-mi si place. Cand ajungeau aproape sa inceapa sa se strice, era timpul de ochiuri cu rosii.

Nu stiu de ce e mancarea asta asa speciala, pentru ca nu am in general sentimente vis-a-vis de feluri de mancare in afara ritualului mesei   Poate datorita modului in care m-a insotit de-a lungul anilor.

Cand eram in liceu, mama unui prieten m-a servit cu asa ceva, cand eram in vizita odata. Mi-a placut enorm si m-am dus acasa entuziasmat la a mea mama. “Uite ce-am mancat, asa si pe dincolo, hai sa facem”. Ok, am facut, a iesit buna, eu entuziasmat, mama indiferenta. Da, e buna … si n-a mai vrut vreodata sa auda de ea. Ei, reactia asta s-a repetat de-a lungul anilor cu absolut orice persoana pe care am tentat-o cu felul meu de mancare, prieteni, colegi de camera, prietene, nimic! Intr-un tarziu am inteles “aluzia” si am incetat s-o mai promovez. Si a ramas cumva “felul meu de mancare”, ceva care ma face sa ma bucur cand ma gandesc, “ah, as manca niste ochiuri cu rosii”, it’s one of those days

E ca o specie pe cale de disparitie din regnul culinarelor, probabil ca nici cine mi-a pus-o prima oara in fata n-a mai mancat de atunci O specie pe care ma simt dator s-o protejez … crazy, ha?

Asta imi aduce aminte de o floare de ghiveci pe care o aveam in Danemarca, crizantema cred ca era si care se incapatana sa nu moara. Cand am luat-o, era ca un tufis asa mic, plin de flori galbene, in cateva luni aproape se uscase, pana m-am prins ca era foarte setoasa. Dupa aia si-a mai revenit, dar declinul era vizibil de la o zi la alta, o mai curatam de frunze uscate, de tulpini uscate, mai ramasesera vreo 2 fire din ea, cu tulpini uscate si vreo 2-3 frunze verzi. Eram pe punctul s-o arunc, cand am observat un bobocel sub o uscatura de frunza. Pe chestia asta am lasat-o si-am udat-o in continuare. Asa m-a tinut vreo 4 ani, se mai usca, mai aparea un boboc, in vremurile bune chiar 3-4, dar, asa, din mijlocul uscaturilor. Frunzele ii mureau tot timpul, dar ii apareau altele, se incapatana sa traiasca. Si-mi devenise draga … pana cand a sucombat de-a binelea intr-un tarziu …. tocmai mi-a trecut un gand “oare ce-ar zice Freud de treaba asta?”

Am vrut sa pun si reteta, dar n-o s-o fac, oricum n-o sa prinda la nimeni plus ca poate deveni un mare secret, ca reteta de la Coca Cola … ah, nu, aia chiar e o chestie populara

La cumparaturi II

Azi am avut nevoie sa ma duc din nou la Cora. Incep sa cred ca magazinul ala e intr-o zona crepusculara, la granita normalitatii cu hilarul. Sau e doar normalitate.

Mi-am luat niste chestii de mobila, care se potrivesc la fix unde vreau eu in casa. Ale dracului de grele, de-abia le-am pus in carucior. Mai cumpar repede una, alta, mai marunte si dau sa plec. Case putine, aleg una, stau la coad, imi vine randul.

Pun lucrurile mici pe banda, casiera termina cu cel dinaintea mea, se uita la mine si o vad ca ofteaza cand le vede p-astea mari. O intreb, “ce, n-aveti aparat de citit de mana, mobil?”, “ba da, dar e stricat”. “Ook, si ce facem?”, ma gandeam ca ma duc la alta casa. “Introducem codul de mana.” Numai ca saraca n-aveam cum sa iasa de-acolo sa vada codul, eu n-aveam nici o sansa sa scot alea din carut sa i le dau mai aproape, asa ca am inceput sa-i citesc eu numarul de pe codul de bare.

5 .. 43 .. 00 .. bla, bla, eu spuneam cu voce tare, ea nu zicea nimic …  ne-am incurcat la zerouri, n-a iesit. Iarasi, de la capat. Iar ii citeam, de data asta repeta. Bun, urmatorul! 5 .. 44 .. 16 …..  Si asa mi-am scanat produsele. Mi s-a parut fun. Bine ca n-am facut “Groasa-groasa-subtire-groasa”, cum era in nu stiu ce film sau stand-up gig.

Ma mai duc pe-acolo, it’s entertaining, cel putin in zona caselor de marcat. Poate acolo o fi zona crepusculara …

Maleficu’

Nici n-am apucat bine sa ma iau de gat cu astia de la CNAS, ca m-am imbolnavit. Exact in ziua cand am facut petitia, a dat boala in mine, ceva cu stomacul, de-am zacut o zi intreaga si n-am putut manca nimic. Am zis, gata, o sa am nevoie sa ma duc la doctor si, ca sa fac asta, tre’ sa le platesc la astia asigurarile si s-a dus revolutia.

Desi vina probabil ca e a mea – suspectez mazarea pe care am facut-o duminica – n-am putut sa nu ma gandesc ca e mana astora de la CNAS. Astia stiu cand te iei de ei si-ti trimit boli ! In minte mi-a venit o tanti pe care am vazut-o  la OTV acum cateva luni, si care vorbea direct cu ingerul ei numit “ingerul de lumina, credinta si coroana” (!), ghicea tot ce vroiai  in direct cu o sarma pe care o plimba peste o foaie de hartie si care, atunci cand un nene s-a apucat sa faca mishto de ea la telefon, a inceput sa-l ameninte “ia vezi, ca-ti trimit acuma un malefic de n-o s-o poti duce” !!

Asa ca ma gandeam, c-o fi mana ei, c-o lucra pentru CNAS, poate e una din solutiile astora sa le mareasca bugetul … “ia sa-i imbolnavim noi p-aia care nu platesc, ca sa vada ca nu e de gluma”.

Din fericire azi mi-am mai revenit, ori a fost un malefic incepator – desi luni a dat destul de tare in mine – ori a fost doar un avertisment. Cred ca de asta am scapat, asa ca inca ma tin pe pozitii, nu le dau nici un ban.

Dintr-un magazin … olives noires :)

Despre procuri, notari, ambasade si alte balarii

As vrea sa povestesc despre cum mi-am facut eu procura in Danemarca. Prin noiembrie, inainte sa vin incoace, am avut nevoie de o procura pentru ai mei, sa-mi ia lucrurile pe care le trimisesem inainte cu o masina si care ajungea in vama la Bahau (Bacau pt necunoscatori).

Mi s-a zis din tara, dom’le, trebuie procura, nu se poate altfel. Prima mea reactie a fost, ce mare lucru, e procura pt tata, avem acelasi nume, nu poate fi facut acolo la notar? Nu-i vorba de mosteniri, de bani, e doar ca sa-mi ia niste cutii cu carti si haine, sa le duca acasa. Nu, ca notarul a zis ca trebuie ori sa fiu eu de fata ori sa trimit procura cu apostila din Danemarca, care sa fie tradusa in tara. Am subliniat apostila, pentru ca e un cuvant funny, nu stiu de ce, dar imi provoaca rasul, dar si pt ca am avut fun cu apostila asta.

Ok, hai sa incerc sa fac procura prin Ambasada noastra mareatza din Danemarca. In paranteza fie spus, in 5 ani de zile, na-m avut nici o tangenta cu Ambasada, n-am avut nevoie de ei, n-am trecut pe-acolo, n-a existat din punctul meu de vedere. Bine, locuiam si la vreo 500 de km de Copenhaga, asa ca nici macar la vot n-am fost, ar fi trebuit si fiu in persoana acolo, ca urna mobila n-au vrut sa ne dea … pe vremea aia era PSD-ul si stiau ca romanii din strainatate voteaza masiv cu opozitia, deci urna mobila nu s-a gasit (sint curios daca o sa fie la alegerile urmatoare).

O alta paranteza e faptul ca nici Ambasada n-a schitata vreodata un gest de a contacta romanii din Danemarca, macar sa ne ia in evidenta, sa ne-ntrebe de sanatate, daca avem nevoie de ceva, etc. Nu ca aveam nevoie, dar asa, ca semn ca am conta ca cetateni romani intr-o alta tara. ma intreb de fapt, care mai e rostul unei Ambasade, daca nu sa se preocupe de romanii din tara respectiva, ce doar asa, sa organizeze vreo vizita prezidentiala la 10 ani … cum a fost cand a venit nea Nelu si a vorbit cu regina ?

Whatever, deci hai sa fac procura prin ambasada. N-aveam decat vreo 2 zile la dispozitie, nici vorba sa pot pleca la Copenhaga. Dau telefon, vorbesc cu consulul, o tip, foarte amabila, de altfel. Ii explic problema si zic ca vreau sa-mi faca o procura si s-o trimita prin posta. Acum, daca vii din Romania, chestia asta poate sa para foarte ciudata, “cum, asa, prin telefon, uite-l si p-asta”. Numai ca in Danemarca si alte tari din zona, chestia asta e normal, cam totul poate fi facut prin posta si telefon.

Bineinteles, consul(a), ca nu stiu cum sa-i zic, “nu, ca nu se poate, trebuie sa vin sa ma vada la fatza”. Zic, “dom’le, nu pot, va trimit orice acte vreti voi prin fax, am card-ul de rezidenta aici, sint cat se poate de legal, numele pe procura e acelasi cu al lui tata, care e problema?” “Nu, ca trebuie sa va vedem la fatza” … Pardon, sa ma vada ambasadorul la fatza!! Si dupa aia zice o chestie interesanta, “daca ati mai fi fost aici vreodata inainte, v-o faceam” !!!! Pai, si care e diferenta, de unde stiati dupa aia ca eu sint ala de la telefon? O aberatie birocratica, n-am scos nimic de la ei. Plus c, daca era sa merg la Copenhaga, trebui sa ajung in singura ora de audiente si de program, de altfel, de la 10 la 11 – asta, asa, apropos de ce-or fi facand astia la ambasade.

Next step, hai sa fac procura la un notar danez. Mare dilema, cum se zice la notar in daneza si de unde-l iau. Ii intreb eu pe danezi, in stanga, in dreapta, habar n-aveau !! Mai sa fie, pai la noi, notarii sint pe toate drumurile, astia cum nu stiu? Cu greu aflu ca notarul acolo se numeste “notarius publicus” … greu! si ca, surpriza, e cam unul pe oras !! Ok, aflu adresa, notarius asta aveau un birou in cladirea judecatoriei, aflata – deh, locuiam intr-o metropola – la etajul 1 deasupra unei pizzerii (Amore pt cunoscatori), de la care am luat pizza de multe ori, fara sa am habar ca deasupra e o institutie atat de importanta – nu ma pot abtine sa n-o compar cu judecatoriile romanesti, numai super cladiri, sticle, numele mare sa se vada, jandarmi de paza, etc.

Merg la notarius, tot o doamna si-i spun ce vreau, procura cu apostila. Saraca, am bagat-o pe-o ramura grea, de-a trebuit sa se uite in carti sa vada cum e cu apostila asta. Si-mi explica: ei nu au asa ceva, In Danemarca, in primul rand, nu e nevoie de notar sa faci o astfel de procura, iei o foaie de hartie, scrii ce vrei tu acolo, semnezi si asta e tot, raspunzi pentru ce-ai semnat! Notarul apare doar la chestii de mosteniri, testamente, chestii cu bani multi.

In al doilea rand, in DK nu se practica apostila, asta e o chestie super-speciala, care trebuie sa treaca prin vreo 3 ministere si Ambasada romana, dureaza 4 zile si ca de ce-am eu nevoie de asa ceva? Zic, “mi-o cer astia in Romania, cineva ca tine (ca nu se vorbeste cu dvs.), care de sint de 1000 de ori mai multi decat aici, e musai, nu merge fara”. Dar pentru ca nu puteam sa astept, am zis asta e, risc si-o trimit asa.

Iau procura respectiva, pe care am facut-o in engleza, al carei text l-am conceput singur pe loc, dnei notarius nu-i pasa catusi de putin de ce ziceam eu acolo, puteam s-o fac si-n romana (m-am gandit dup-aia), scrie un text ca m-am identificat cu pasaportul, semneaza, bla, bla, ok.

Acum, cu hartia in mana, mi-a venit o idee … sclipitoare, am crezut eu … sa trimit procura pe care tocmai o obtinusem la ambasada si sa iau una in romana in schimb, sa-i scutesc pe-ai mei de traduceri, drumuri, etc. Doar ideea era sa ma fi vazut la fatza, nu? Ei, daca m-a vazut notarul public din oras si-a zis ca eu sint ala, ar trebui sa fie suficient, nu?

Sun plin de incredere la dna consul, ii explic situatia … stanca ! neclintita! nu, trebuie sa va vada domnul ambasador !!?!!? Pai de ce, dansul are ochi mai buni decat notarius? Are o pregatire speciala in domeniul falsificarii pasapoartelor sau cunostinte avansate de psihologie si poate detecta mincinosii si raufacatorii dintr-o privire? Nu mi-a venit sa cred. Birocratie, rigiditate, atitudine de instanta superioara de justitie, nu functionar public, care serveste interesul cetateanului roman … domnul AMBASADOR, da???

In fine, am trimis hartia asa in tara si-a mers si fara apostila intr-un final, dar ….

Bine, asta cu ambasada a fost asa, mai mult fun, ma simteam intr-o piesa de Caragiale si auzeam audienta razand in hohote, asa ca pe jumatate m-a amuzat. Plus ca am mai avut nevoie de ei dupa ce m-am intors, sa iau o adeverinta si pe aia mi-au dat-o fara sa ma vada nimeni, nu ca mi-ar fi facut o favoare sau ceva …

Mai mult m-a pus pe ganduri chestia cu notarii si cu traducerile. Deci Danemarca face aceeasi treaba (bine, e o tara de 5 ori mai mica, dar nu conteaza), si, mai mult ca sigur, una mult mai buna decat Romania, cu un notar pe oras, probabil ca in orasele mai mari or fi ceva mai multi.

Dar in Romania, notarii sint la orice colt de strada, ca semafoarele sau mai multi … notarii si traducatorii! Intotdeauna m-am intrebat ce fac notarii, la ce servesc ei. Eu de cate ori am avut de-a face cu notari si traducatori (in contextul traducerii de acte), am intrat intr-un birou unde erau cozi, in care un grup de domnisoare, in general, care erau ajutori de notari, faceau o munca de hartogaraie, scris acte, copiat, completat, dupa care, cu o mare seriozitate si profund respect, intrau in BIROUL DOMNULUI sau DOAMNEI NOTAR, la SEMNAT! Domnul sau doamna in cauza, cu o privire serioasa peste ochelari, ma masura de sus in jos, si APROBA ! Adica … “da, domnul/tanarul e intr-adevar un domn/tanar, male, cum zice in buletin, poza aduce cu imaginea in natura” … it’s ok. Ah, ce-am muncit!! … Este, ma, am rezolvat! Banul gros jos si hartiile pretioase in mana !!

Meserie mai parazita ca asta nu stiu care e, bani castigati din mai nimic …probabil ca partea efectiva de munca, in care fac ceva intr-adevar util, e undeva la 5% ? Speaking of reforming the system ….