A.G.

Concert Weinberger, vineri seara, in Backstage. Ah, un deliciu … Nu mi-am dat seama cand a trecut timpul, si omul a cantat ceva, vreo 3 ore!! Parca s-a mai maturizat asa, ca stil, parca e mai asezat, mai profund, mai relaxat. Sau poate nu-mi mai aduc eu aminte …

Altfel, el e aproape neschimbat, si-a tras o trupa tanara, are si site, agweinberger.com, desi asta cred ca nu e chiar nou. A scos un album nou, pe care l-am luat la fata locului, cu autograf Ultima oara l-am vazut acum 7 ani si concertul ala a marcat inceputul a 3 ani dementi pt. mine … A.G., sper ca de data asta sa-mi aduci ceva bun

Sint curios cum suna albumul nou, n-am apucat sa-l ascult. De obicei, sau din alea 2 concerte de-ale lui la care am fost, el suna live de 100 de ori mai bine decat pe albume. Si oricum, in concerte, mai improvizeaza, o mai lungeste, se mai joaca, mai vorbeste, e o altfel de experienta. Cred ca un album live ar fi excelent, dar unul uncut …

Si niste poze.

Tata

A murit tata. Era bolnav de mai multi ani de cancer. Cu o astfel de boala, cumva stii ca o sa se intample, dar nu poti accepta si nu realizezi ca se intampla pana cand nu vine efectiv acel moment. N-am vrut sa accept nici macar cu 5 zile inainte cand m-au sunat de-acasa sa-mi spuna ca s-a agravat boala si ca e o chestiune de zile – asa au zis doctorii. Si ca sa ma duc acasa si sa ne pregatim. N-am vrut. Am zis ca nu pot sa ma duc acasa, sa ma uit in ochii lui a “am venit sa te vad murind”.

Acum imi pare rau … ca n-am apucat sa mai vorbesc cu el inainte. Am ajuns acasa exact in ultima lui zi. Nu-mi imaginam in ce stare putea sa fie. M-am dus acasa destul de senin, inconstient de senin. Am avut ceva treaba in ziua aia dar m-am si lungit cu niste balarii, asa ca am plecat tarziu, pe la 5. Cred ca de fapt nu vroiam sa dau cu ochii de realitate. Mi-am luat haine asa intr-o doara, pentru vreo 7 zile. Inclusiv, cu strangere de inima, haine negre. Am tras tare s-ajung pana la 8 jumate, cand incepea meciul. Eram convins ca o sa vedem meciul impreuna. Cand am intrat in casa, am intrebat “A inceput meciul?”. Frate-miu s-a uita cu un zambet amar la mine “Care meci?”. Tonul era de “de asta ne arde noua?”.

Cred ca atunci am simtit prima oara cam gravitatea momentului. Oricum nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ce-am vazut cand am intrat in camera lui. Era deja intr-o agonie, ochii intredeschisi, gura deschisa, respira greu si repede. Nu mai parea constient. Nu stiu daca m-a vazut, s-a uitat spre mine la un moment dat, a focalizat putin privirea pe mine, dar habar n-am daca m-a vazut. Cica intrebase toata ziua “unde-s baietii?”. Frate-miu era la serviciu, eu la Bucuresti. Anuntasem ca vin acasa, dar nu spusesem ora. Cred ca a incercat sa ne astepte, dar pe la 5 a intrat in starea aia. Imi pare atat de rau …

Dupa ce-am ajuns, a mai durat vreo 3 ore in care a agonizat asa. Stateam cu schimbul si-i dadeam ceai cu lingurita, sau ii umezeam buzele cu apa. Din cand in cand ii dadeam cate-o lingurita de vin. Atunci schita cate-un gest din sprancene. Mare figura Toata viata i-a placut vinul, pana si-acum, in ultimele ore, doar la vin mai reactiona. Slabise ingrozitor de tare in ultimele 2 saptamani de cand nu-l mai vazusem. Boala il supsese, era aproape de nerecunoscut … cica tipic cand ajunge cancerul la ficat. Tipic, totul cica ar fi fost tipic … asa au zis doctorii: pentru ei e doar un caz din multe altele; pentru mine sau pentru el n-a fost nimic tipic.

Dupa vreo 2 ore respiratia i-a devenit mai inceata … si-apoi si mai inceata. La un moment dat nu se mai auzea deloc. Cumnata-mea, care a mai asistat la asa ceva , a aprins o lumanare si i-a pus-o intre degete. Nu-mi venea sa cred. Asistam neputincios, cu mainile incrucisate. Si-a venit momentul.

De copil mi-a fost frica de tot ce tine de moarte, inmormantari, morti, cimitire. Nu mai vazusem niciodata un om murind si nici nu tineam sa vad. Dar acum ma uitam si nu-mi era frica. Si nu stateam din datorie, vroiam sa fiu acolo si sa vad .. si sa nu uit. Cand s-a intamplat, am inteles de ce ideea de suflet care paraseste corpul. Foarte natural de interpretat in felul asta. Nu cred in asta, nici macar acum, dar e foarte usor s-o vezi asa. O expiratie profunda si senzatia de chircire a corpului, ca o pupa din care iese un fluture si care se zbarceste in urma.

Poate cel mai puternic moment la care am asistat in viata mea. Profund si misterios. Sacru. In fata caruia nu numai ca nu poti vorbi, dar nu-ti vine nici macar sa respiri. Impietresti. Ca sa nu-l tulburi. M-am gandit mai tarziu ca poate la fel de puternic ca senzatii, poate de alt fel, e sa asisti la o nastere, cea a propriului copil, dar nu stiu. Oricum, dupa ce asisti la asa ceva, intelegi de ce moartea genereaza atatea emotii, atatea interpretari, de ce religiile si-o insusesc si de ce ii obsedeaza pe atatia oameni. Si de ce moartea e atat de respectata. “Despre morti numai de bine” … respect si frica.

Astea au fost cele mai grele momente, cel putin pentru mine. Dupa aceea au urmat 3 zile de lucruri practice pe care le-am urat in timp ce le faceam, si de care, in acelasi timp, ma simteam foarte detasat, ma priveam facandu-le, ii priveam pe altii, le urmaream reactiile. Orice dupa asta e … nu usor de facut, dar paleste prin comparatie … si fara sens. Inclusiv sa-ti pui tatal mort intr-un sicriu, sa-i vezi numele pe o cruce si sicriul intr-o groapa.

Cel mai mult am urat cat de eficienti am putut sa fim, fara nici un fel de pregatire prealabila. Am urat fiecare lucru practic, fiecare obiect pe care l-am cumparat dintr-un magazin specializat, deschis 24/24 si de la care iei de la sicriu pana la masina de transport si pana la chibrituri si banda neagra. Am urat fiecare slujba la care am asistat, praznicul de dupa si pe groparii care incercau sa-si traga si ei un ban in plus.

In acelasi timp am fost spectator, pe alocuri amuzat, la tot circul “traditional”. Tata, saracul, vroia sa fie ars. Nu-i placeau inmormantarile, popii, tamaia. Dar mama e religioasa si foarte traditionalista. Asa ca i-am facut voia. Inmormantarile sunt de fapt facute pentru vii, nu pentru morti. Asa ca am lasat-o, pe ea, si restul neamurilor sa faca ce vor. Si-am cheltuit o groaza de bani. Fara nici un sens. Cand o sa mor, vreau sa fiu ars. Si-o sa las asta in testament. Si-o sa-i amenint pe cei care or sa se ocupe – oricine or fi ei – ca o sa-i bantui daca nu-mi respecta vointa. Sper ca respectivii sa creada in asa ceva

Mda, un circ intreg, slujbe, pomeni, superstitii, prosoape, batiste, colaci, galeti, bani pe piept, bani in buzunar sa aiba sa dea cand trece nu stiu ce rau, cica aia primesc lei acolo, coliva, tot tacamul. Am scapat de drumul in alai, la pas, pana la cimitir. Noroc cu UE si cu frigul din ziua aia. Am avut fun cu popa, un tip mai mic decat mine ca varsta, care m-a luat la ochi de la prima slujba ca nu-mi faceam cruce si la a doua, a venit special doar la mine de vreo 2 ori cu chestia aia cu tamaie, nu stiu cum se cheama, si a insistat s-o arunce spre mine. Si eu ma uitam in ochii lui. Dar n-a avut tupeul sa-mi spuna nimic si dupa aia s-a potolit. Ne mai intersectam privirile, ca eram singurul care nu se uita in jos cand canta el. Ma rog, el isi facea treaba. I-am ascultat si discursul de la inmormantare, cu o logica de genul “daca n-ar fi Dumnezeu, ce rost ar avea sa ne nastem, sa traim si sa murim pe pamantul asta? Numai Dumnezeu ne da un sens vietii.” Impecabil!

M-am uitat si la reactia oamenilor. Oameni in toata firea care, la anumite momente, nu m-am prins care era codul, se aplecau de mijloc intr-o pozitie de ciudata umilinta si stateau asa secunde bune. Barbati in toata firea care lalaiau impreuna cu corul. Oameni cu adevarat afectati, din reactiile carora se vedea ca au tinut intr-adevar la tata. Barbati care plangeau, dar de fapt isi plangeau de mila, probabil ca se gandeau la bolile lor si la frica lor de moarte. Ipocriti cu fete grave care stateau dintr-un fel de datorie, dar care le statea in gat. Ignoranti cu o logoree inconstienta. Babe pe jumatate duse, care isi luau la revedere de la mort. Corul de cantareti care “a cantat atat de frumos” incat au meritat sa ajunga printre primii la praznic, sa ocupe vreo 10 locuri, de ne-au obligat sa mai aducem scaune sa incapa si rudele si pe care nici nu i-am recunoscut la inceput, parca in biserica erau mai putini, dar deh, “au cantat asa frumos” … meritau sa culeaga vinul ala bun de tara de pe la mesele vecine.

Si in urma un gol. Senzatie care nu se poate intelege pana n-o traiesti. Nici eu n-am inteles-o la altii pana acum. Parere de rau ca n-am mai apucat sa mai vorbesc cu el inainte sa se duca. Desi nu vorbeam noi cine stie ce, nici eu nu-i spuneam lui mare lucru, nici el mie. Nu cred ca mi-am cunoscut tatal. Am realizat asta foarte clar cand am auzit cate o poveste despre el de la un neam sau un prieten. Chestii de care habar n-aveam. Nu l-am cunoscut. Si cred ca nici el pe mine. Nu stiu daca am fi ajuns vreodata sa comunicam daca ar mai fi trait. Dar cel putin am mai fi avut o sansa. De fapt asta e o iluzie. Prin viata trecem fara sa fim vreodata cunoscuti de catre altii, nici de parinti, nici de iubiti, nici de copii. Si nici nu reusim sa-i cunoastem pe altii. Sau nu ne dam osteneala. Sau n-avem cum. Cu cati oameni poti sa ajungi sa fii cu adevarat intim, sa poti rosti absolut orice gand, sa poti sa dezvalui ceea te defineste sau ceea ce crezi ca te defineste? De fapt de cele mai multe ori, nu ne cunoastem nici pe noi insine.

Regretele sint tardive, lucrurile trebuiesc facute la timpul lor. Ce banal suna … dar nu stiu de ce traiesc oamenii cu impresia ca au timp sa recupereze, preferam sa ne inventam vieti de apoi decat sa ne schimbam viata asta, lucrurile adevarate se intampla totdeauna maine, azi ne ocupam de prostii si de nimicuri, pana cand ne trezim la deadline … ha, abia acum inteleg cuvantul asta … si atunci incercam sa inghesuim ce mai putem, cum faceam in sesiune, cel mai mult invatam in ultima zi sau noapte. Din pacate viata nu merge in re-re-uri.

PS. O sa sterg toate comentariile cu condoleante, nu mai am chef de asa ceva, nu asta e ideea.

Viitorul incepe astazi

E interesant cum se intampla lucrurile atunci cand vrei ceva cu adevarat. Cred ca in ultimul an mi s-a confirmat destul de mult treaba cu “cine cauta, gaseste”, in mai multe privinte. Nu demult imi varsam oful privind politica din Romania, si iata ca 3 saptamani mai tarziu, pot vorbi despre potentiale solutii.

Ma preocupa de mai mult timp ideea de cum se poate schimba politica in Romania. Scena politica romaneasca la ora actuala mi se pare o cloaca ingrozitoare, in care sunt amestecati laolalta putere, opozitie, pofticiosii sau impotentii de pe langa si oamenii super-bogati care au facut bani pe spinarea statului mana in mana cu “alesii poporului”.

Nu cred ca mai exista vreo speranta ca din randul actualilor politicieni sa apara viitorul politicii romanesti, pentru ca aripile tinere sunt crescute dupa chipul si asemanarea batranilor, si incep deja sa aiba reactii si atitudini previzibile, conforme cu modelul dupa care au fost educati.

Rezultatul e o sila imensa si un dezinteres total vis-a-vis de politica si de politicieni al oamenilor cu cat de cat bun simt si care nu vor altceva decat sa duca o viata normala. Consecinta imediata e faptul ca politica e facuta din ce in ce mai mult de oportunisti sau de cei saraci cu duhul. Si asa s-ar putea ca la urmatoarele alegeri sa fim condusi de o alianta Iliescu-Vadim-Becali, iar pana atunci sa-l avem pe razboinicul luminii reprezentant al Romaniei in Parlamentul European.

Si care e solutia? O miscare politica care sa porneasca de la zero, cu oameni care n-au mai facut politica, oameni obisnuiti, care sa-si doreasca normalitate si care sa aiba curajul sa se bata cu dinozaurii si hienele care ne conduc. O miscare care sa mature scena politica si sa readuca speranta de viitor.

Imi dau seama ca toate lucrurile astea suna a fi de domeniul fanteziei, dar o miscare, cred eu, cu un astfel de potential, a aparut deja, foarte recent. Ea se numeste Partidul Reformist, nu e inca un partid, e o initiativa care va deveni partid si al carei manifest poate fi citit pe net. E o declaratie de intentii cu care eu, unul, m-am identificat imediat si la care am convingerea ca multi altii vor rezona.

Si pentru ca orice idealism trebuie pus in practica, prima initiativa a acestui grup este sustinerea unui candidat independent la alegerile pentru Parlamentul European, pe numele lui Remus Cernea, un om pe care l-am intalnit acum 2 zile printr-un concurs de imprejurari si care mi s-a parut a fi un amestec reconfortant de inteligenta, onestitate, idealism si hotarare, un om de varsta mea care s-a saturat sa stea pe margine si vrea sa demonstreze ca se poate.

Stiu ca totul are un aer foarte puternic de idealism, dar de cand e idealismul ceva rau? Cum se pot schimba lucrurile daca stam cu manile in san si dam din cap ca nu se poate? Avem oare dreptul sa ne vaicarim, cand noi intoarcem spatele si spunem “e imposibil”? Avem dreptul sa inchidem ochii si sa spunem “nu ma priveste”? Oare cum o sa ne simtim cand o sa auzim in toata Europa la stiri despre discursurile elucubrante ale parlamentarului european Gigi Becali sau cand o sa vedem la alegerile urmatoare ca iarasi sintem fortati sa votam cu un Iliescu/Basescu/Geoana, doar ca sa nu iasa presedinte Becali sau Vadim?

Eu unul cred ca in tara asta si, plecati in diferite circumstante, in multe alte tari sint majoritari cei care vor altceva de la viitorul Romaniei, cei pentru care speranta n-a murit, a fost doar ingropata in asteptarea unor vremuri mai bune. Si mai cred ca lucrurile mari se fac prin pasi marunti. Si mai cred ca alternativele ni le creem singuri si ca solutiile sint la indemna noastra, trebuie doar sa intindem mana. Asa ca semnati si votati.

Timpuri noi, dupa

Excelent concertul de aseara … ca pe vremuri. De cand nu i-am mai vazut eu, Iliescu s-a tuns, Artan a facut nitica burta … altfel, muzica beton, au cantat cam toate hiturile, fara “Stere” … au fost si 2 piese noi, excelent, sper sa continue. Bajetii si-au tras si site.

Si niste poze:

Si autografe pe pasaport

Volver

Am reusit in sfarsit sa vad Volver, ma chinui de jumatate de an. Si de la ora 10 dimineata! Probabil ca n-am mai fost la un film la o asemenea ora de cand eram copil. N-am avut ce face, a trebuit sa merg la ora asta, alternativa era joi, in acelasi timp cu Timpuri Noi. Cred c-am prins una din ultimele rulari in cinema.

Magic! Poate sa fi fost si ora de vina – dimineata, de-abia dezmeticit, mancat, barbierit, incepi sa simti energia de inceput de zi … si, hop, aterizezi la un film! … parca-l percepi altfel, nu e un film dintr-ala de dinainte de culcare, cu creierul pe jumatate amortit – dar senzatia a fost de captivare totala.

Mi s-a parut mult mai simplu decat alte filme ale lui Almodovar, mai putina absurditate, mai putina nebunie – chiar daca la prima “fantoma”, am zis, mama, ce face omul asta, unde o ia filmul? … dar a fost alarma falsa – si mult mai profund, parca. Cu acelasi umor, cu personaje pitoresti si dialog cu putina nebunie si putina absurditate. Penelope Cruz, excelenta, cred ca cel mai bun rol din ce-am vazut pana acum. Bine, si personajul e creat pentru ea, cred, si pt temperamentul ei, f. puternic. Si probabil se simte mai in largul ei in spaniola. Rol de Oscar!

Mi-a placut foarte mult cum e filmat, din tot felul de unghiuri – ah, Penelope Cruz, spaland vasele, filmata de sus, jumatate de imagine in dreapta, ea, cu super-generosul ei decolteu si celalata jumatate, vasele … excelenta imagine – prim-planuri faine, un deliciu!

Ce altceva? Bineinteles, un film cu si despre femei, barbatii chiar sunt insignifianti aici, ori “niste porci”, ori, asa, ca potential nedus mai departe. Da, si fetzele cunoscute, actritele clasice Almodovar, cu saraca Carmen Maura, care si-a trait cariera in filmele lui. O senzatie calda de familiaritate, de legatura cu celelalte filme

Excelent, super-recomandat! Cand am iesit, a trebuit sa stau sa ma dezmeticesc, unde sint, unde mi-e masina .. si … ahh … ce vroiam eu sa fac azi ?

Zottarella

A trebuit sa cumpar mozzarella, c-asa e meniul pe seara asta, musai cu mozzarella. N-am gasit la mall-ul asta din apropiere, mai precis la super-marketul din mall … nu era decat o eticheta cu mozzarella, bineinteles sub un alt produs … dupa ce ca au preturi mari … incep sa ma enerveze astia.

In fine, zic, gasesc in drum spre casa la magazinele astea de cartier … o creasta ! mozzarella nu exista in asemenea magazine … o tanti a incercat sa-mi vanda ceva care arata ca un cascaval, pe care scria intr-adevar mozzarella, dar am zis ca mai caut. Il intreb pe Dan, zice vezi la Mega Image, unul la vre-un kilometru de unde stau. Mi se parea cam departe, dar nu suficient ca sa iau masina, mai ales la ora asta, de super-trafic de venit de la lucru.

Zic, ia sa ies pe jos, trebuie sa gasesc vreun magazin cu asa ceva pe-aici … cu ocazia asta mai explorez si eu neibarhudu’, ca nu-l prea cunosc. Ce sa zic, destul de pitoresc … ies la bulevard (Mihai Bravu), hai sa incerc la dreapta, o super intersectie cu multe magazine, ar fi ceva sanse.

Intr-o suta de metri, bum, un super-market, gata, am dat lovitura. Intru, m-am uitat dupa un cos, toata lumea avea, dar nu le-am dibuit ascunzisul; intru fara. Supermarketu’, o chestie dintr-asta medie ca marime dar mai balcanic, asa, cam amestecate produsele, oamenii, etc. Gasesc zona cu branzeturi, ochii imi fug dupa un ambalaj ca de mozzarella, punga de plastic, culorile, desenul cu o mozzarella … si vad numele … “Zottarella” … oops, WTF? Citesc pe punga, cica contine mozzarella, produsa in Germania … nu mi-a inspirat incredere, mai ales ca prin punga, la pipait, nu reuseam sa dau de continut, era tot o apa. Ma gandesc, hai sa intreb pe cineva … in spate, ma apropii de o fata cu un fel de uniforma, cand observ ca era pierduta, dusa pe ganduri, cu degetele-n nas, cauta ceva de zor … mai bine n-o deranjez, dar la zottarella dintr-asta nu ma bag.

Hai sa mai incerc … vis-a-vis vad mare scris “Macelarie”, cu subtitlul “mezeluri, branzeturi” … aici e de mine, hai sa traversez. Trecerea, ceva mai incolo; ok, mai vad si alte magazine in drum. Ce mi-a sarit in ochi a fost densitatea de farmacii, 3 intr-o suta de metri, separate de 1-2 magazine … trebuie sa fie vad bun aici la bolnavi … care o fi fost ideea astora, nu stiu. Pe primul il inteleg, hai si pe-al doilea, dar al treilea ??? Cum s-or diferentia ? si remarc numele uneia … “2na” … am stat putin sa ma gandesc, ca prima data am zis-o in engleza “twona” (huh ??) si dupa aia m-am luminat si mi-am dat si raspunsul cautat … brand-ul, nene (vezi poza) !

La marea macelarie, de cum am intrat, un miros statut, de mi-a mutat nasul din loc … bineinteles ca n-aveau, oricum nu stiu daca luam de la ei. Cum magazinele se terminasera, asta e, sa incerc in directia cealalta (spre Dristor), spre megaimage, poate nu trebuie s-ajung atat de departe … in cel mai rau caz, mai fac si eu miscare.

Bineinteles ca tot acolo am ajuns, ca in drum, desi am mai trecut printr-o zona densa in magazine, n-am mai avut nici macar unde sa intru. Ce-am mai remarcat, asa in trecere:

• o shaormerie cu 8 (opt ! , i-am numarat) vanzatori in ea, toti in niste uniforme albe, intr-un spatiu de, nu stiu, 3 pe 3, 4 pe 4 … inghesuiti rau … cred c-aveau vreun meeting
• o agentie imobiliara … scris mare “IMOBILIARA” (aha !) si mai mic ceva ce n-am reusit sa inteleg … “MARI BUSINESS” (huh ??) si-un nr de tel …
• un “MiniMiniMarket” care m-a facut curios si-am dat sa intru … dar m-am oprit in dreptul intrarii …. omul avea dreptate, era o chestie de vreun 1 m latime intre rafturi, vreo 2-3 metri in spate si foarte inalt … dar la bulevard !
• alte farmacii, inca vreo 5-6 in vreun km de mers
• in general foarte pitoresc … magazine foarte amestecate, mai mici, mai mari, la parteruri de blocuri, mi-a adus aminte, cu un zambet pe fata, de Crangasi in vremea studentiei, doar ca in loc de tarabe, magazine … si la bulevard!

Ajung si la megaimage, intru … flashback instantaneu … arata exact la fel ca megaimage-ul de pe Titulescu, la care mai mergeam in studentie, cand abia se deschisese … acelasi aranjament al rafturilor, acelasi stil, lung, cu rafturi pe mijloc si cu intranduri din loc in loc pe o latura … am avut o senzatie clara de deja-vu … a glitch in the matrix … la intrare, am reusit sa iau un cos, de dupa niste bare orizontale care separau clar zona intrarii de cea a iesirii … hai dupa mozzarella (doamne, ce ponosit arat magazinul asta) . Ajung la branzeturi, doar dintr-astea vrac … WTF, mai merg putin, capatul magazinului, cu chestii congelate in niste vitrine frigorifice de-a latul magazinului ! ceva era putred … ma intorc, mai dau o tura, nici o alta zona cu frigidere … gata, ma resemnasem, ma gandeam ca sint condamnat la zottarella … hai totusi sa intreb, o astept pe tanti de la branza sa-i explice unui nene ceva despre un cascaval mixt, cand o vad ca-i arata cu degetul spre capatul cu vitrine, “mergeti in partea cealalta” … hopa! ma iau dupa el si descopar secretul din megaimage, in stanga vitrinelor care pareau ca termina magazinul, un intrand de un metru latime, prin care dadeai in adevarata zona a frigiderelor … pozitionare, nu gluma … ma apropii, cu ochii dupa forma familiara … este, ma!! mozzarella autentica, I’m saved, bye-bye zottarella …

La casa, binecunoscuta banda de nici 1 m, ca la aproape toate supermarketurile, chiar si alea mai noi, fara separatoare, in care inevitabil, daca nu stai pana termina cel din fata ta, se amesteca marfurile … greu sa faci niste bete din plastic. La iesirea din megaimage, m-am blocat putin … iesirea era prin alta parte decat intrarea si era f. ingusta, printre doua bipaitoare la 50 de cm una de alta (suficient pt mine ), printre marfuri, parea o usa abandonata. Dar era totusi iesirea … ramaneti cu bine, megaimage, in gaura voastra temporala … mai vin aici doar cand voi mai avea nevoie de mozzarella. Ma duc, ca m-asteapta un Talisker …

La vie en rose

Un om la 60 de ani, bolnav de cancer de 4 ani, mai intai cancer la gat, tratat, apoi de un an, la plamani. Nu vrea sa faca operatie, face chimo, boala cica stagneaza. La nici o saptamana dupa, metastaza la ficat. In toti acesti 4 ani, desi cu frica-n san, normal cand ai de-a face cu monstrul asta numit cancer, n-a vrut sa se lase de fumat, de alcool. Mai spre sfarsit a mai rarit-o, dar nu se lasa. Fizicul, la pamant; psihicul, la pamant, nu-l mai intereseaza multe lucruri, nu prea mai zambeste …. probabil undeva, in adanc, a renuntat deja, a facut-o de-acum 4 ani, ii e frica sa moara, dar nu mai vrea sa traiasca, chiar daca n-ar admite-o nici macar in gand. Desi o spune cu jumatate de gura, dar ca un fel de bravura. Bravura peste frica peste resemnare.

Un copil de 10 luni, care aproape ca merge, grasun, vesel, care manaca orice ii pui in fata, de care parintii se feresc cand mananca ceva, ca i se face pofta, ar manca non-stop, curios, cu ochii mari deschisi dupa orice lucru nou, disperat sa vada, sa gaseasca, sa invete, sa faca singur, sa tipe, sa muste, sa te traga de par, pofta de viata intruchipata, disperarea de a trai.

2 extreme, din orice punct de vedere. Cum ajungem dintr-un stadiu intr-altul? Ce ni se poate intampla in 60 de ani sa ne schimbam intr-atat? Pornim cu totii de la zero. Unii au ghinionul sa plece de la minus, de la multe minusuri, dar lor nu le poti imputa nimic. Dar in general pornim cam din acelasi loc, din punct de vedere biologic. Ne nastem optimisti, curiosi, adaptabili, flamanzi, avem capacitatea de a rade, nu ne place durerea, ne jucam, invatam. Biologic se pare ca ne nastem cu doar 2 frici, cea de inaltimi si cea de serpi. Curioase frici ! Dar pe care le-avem cu totii. Plecam in viata ca intr-un maraton gigant, un buluc de oameni de la o aceeasi linie de start.

Si dupa aia o luam razna, care incotro, dar cumva prin aceleasi locuri. Ajungem, mai devreme sau mai tarziu, fiecare, sau in grup. sa mintim, sa uram, sa lovim, sa fim disperati, sa ne fie frica de o mie de alte lucruri decat de inaltimi si serpi, sa ne ascundem, sa ne fie rusine, sa ne simtim vinovati, sa fim lacomi, sa fim rai, sa ucidem, sa urlam, sa suferim, sa pedepsim, sa plangem, sa fim mizerabili, sa fim execrabili, sa fim sadici, sa fim masochisti. Ajumgem sa traim pentru parinti, pentru copii, pentru iubiti, pentru prieteni, pentru vecini, pentru cunoscuti, pentru o audienta, pentru o religie, pentru o ideologie, in numele unei culori a parului sau al unei granite invizibile.

Traim pentru ce cred altii despre noi, pentru ce vor altii de la noi, pentru ce le cerem noi altora, pentru cum ne privesc. Ajungem in relatii insipide, in relatii demente, in relatii indiferente, ne mintim ca sintem iubiti si ca iubim, ii mintim pe altii ca iubim, stam cu cineva pentru ca avem copii, pentru ca am “investit” multi ani, incercand sa incropim o relatie si inchizand ochii in timp ce facem sex sa nu se vada lipsa de entuziasm. Stam casatoriti, pentru ca asa ne cere societatea, desi ne inselam partenerii si nu mai simtim mare lucru pentru ei. Stam casatoriti pentru ca nu da bine sa te desparti, pentru ca ne e frica sa nu ramanem singuri, pentru ca ne amagim cu povesti despre jumatati si suflete pereche si destin si zodiace si ghicitoare in palma sau superstitii. Stam singuri pentru ca ne e frica sa avem o relatie cu altcineva, pentru ca nu vrem responsabilitate, pentru ca nu vrem sa depindem de altii si altii sa depinda de noi, pentru ca ne e frica de esec, dar motivam ca ne cautam jumatatea. Ne-apuca disperarea cand nu mai merge si ne agatam de un om pe care-l “iubim” si sintem atat de convinsi ca fara acel om totul s-a sfarsit incat sintem gata sa ne taiem venele sau sa ii luam viata. Facem copii ca sa ne umplem viata sau sa facem din ei ce n-am putut sa facem cu viata proprie, sau ca sa santajam pe cineva, sau sa le facem in ciuda unora, sau din inconstienta sau din nepasare.

Ajungem in joburi care nu ne plac, pe care le uram, ajungem sa muncim 12 ore pe zi pentru niste bani pe care n-avem timp sa-i cheltuim, facand aceleasi lucruri de ani de zile, pentru o pozitie, o avansare, o recunoastere, ne amagim ca totul e temporar, ne e frica sa nu fim dati afara, sa nu se-nchida firma, sa nu ajungem pe drumuri, sa nu le fie altora mila de noi, ne e frica sa muncim si ne ascundem in scoli, in somaje, in boli sau in vise. Muncim pentru ca altceva n-am avea ce face, pentru ca ne umple timpul si ne da senzatia de neirosire, ca sa iesim la pensie goliti de sens si lipsiti de chef de viata.

Ne facem idoli, din oameni sau din fapturi imaginate, creem profeti si zei, ridicam oameni la rangul de sfinti, creem percepte morale, ii judecam pe altii, ii batem cu pietre pe cei ce ne contrazic conceptele si urlam la cei ce au alta parere. Asteptam sa ne pice de sus, sa fim norocosi, sa avem in defavoarea altora, ne credem alesi, ne credem diferiti, ne amagim ca detinem adevarul, pe care vrem sa-l raspandim, chiar si cu forta.

Ne irosim timpul in fata televizoarelor, a showurilor, a talk showurilor, a stirilor inventate, ne uitam la filme asemanatoare, facem politica, respiram aerul vedetelor si al VIP-urilor, ii imitam pe cei celebri, suferim la telenovele si in mijlocul galeriilor, ne refulam, in cumparaturi, stam pe net si ne dam cu parerea, cu iluzia ca altora le pasa.

Ne uitam placerile, ne e e rusine sa vorbim despre ce vrem cu adevarat, despre lucrurile dupa care tanjim, care ne fac fericiti acolo in interior si nu de ochii altora, uitam sa ne bucuram de simplul fapt ca traim, ca sintem sanatosi. Ne amagim ca maine o sa facem altceva, ca mai avem de trait, ca oricand ne putem schimba. Maine, mereu un maine, saptamana viitoare, intr-o relatie viitoare sau intr-o viata viitoare. Ratam fiecare clipa intr-o goana dementa dupa un viitor perfect si imposibil, sau plangandu-ne trecutul si numarandu-ne regretele. Ne e frica sa privim in ochii oamenilor, uitam sa comunicam, ne ferim sa spunem ce gandim, ne e frica sa ne atingem. Nu avem curajul sa mergem la culcare, ne e groaza sa ne trezim. Nu mai stim ce-am vrut sa spunem si nu stim cand sa punem punct.

Timpuri noi, timpuri noi …

Concert Timpuri Noi saptamana viitoare in Preoteasa !!! Am aflat de pe blogul lui zoso, mersi. Nici nu stiam c-au reinceput sa cante, cica ar fi scos si-un album iar asta ar fi al doilea concert. Excelent, abia astept, ultima (si singura oara) i-am vazut acum …. cat sa fie, vreo 8-9 ani? Am facut gashca, am facut rezervare … ah, bestial …

Banc

Banc de la Aura:

Stateau o soparla si o koala intr-un copac… si fumau marijuana… La un moment dat i se face sete soparlei si se duce la un rau sa bea apa. In rau era un crocodil, care-i zice soparlei – Ce-i cu tine ma, ce esti asa de ametzita?” si soparla ii zice ” io si cu koala stam si fumam marijuana”. Se supara crocodilul si se duce la copac, sa o certe pe koala. Ajunge la copac, se uita sus la koala, la care koala se uita la el uimita si zice “cata apa ai baut, faaaa???”

LOL

Luminita

Luminita era frizerita mea la care mergeam pana sa plec din tara. O cunoscusem intamplator, tot schimband locul in care ma tundeam, ca nu eram multumit. Ea mi-a placut. M-a tuns ok de prima data, era prietenoasa, mai stateam de vorba, cred ca avea cu vreo 5-6 ani mai mult ca mine, imi spunea “iubire” desi n-aveam nici o treaba unul cu altul, cred c-avea si barbat. Vreo 2 ani m-am tuns doar la ea, si-am urmat-o cand s-a mutat intr-o alta frizerie, desi era destul de departe de unde locuiam. Am plecat din tara, nu mai stiam nimic de ea.

Azi am incercat s-o caut, sa reinnod legatura. Am fost la frizeria respectiva, care inca mai e acolo, am intrat si-am intrebat-o pe prima tipa care tocmai terminase de tuns la un scaun in dreapta.

“Stiam pe cineva care lucra aici acum cativa ani de zile, Luminita, mai e pe-aici?”

“Nu mai lucreaza aici”.

“Si unde e, cum pot da si eu de ea?”

“Nu mai lucreaza aici”

Raspunsul asta deja a fost ciudat, tipa cu care vorbeam avea deja o expresie ciudata, se vedea ca se abtine sa nu vorbeasca mai mult. Am inteles ca nu lucreaza, dar mai departe? Ma gandeam ca nu vrea sa-mi zica, s-o fi dus la concurenta si nu poate sa-mi spuna de fata cu ceilalti. Am insistat “Bun dar totusi, unde as putea s-o gasesc?”

“Nu mai lucreaza deloc!”

“????”

Se-ntoarce colega ei de la scaunul vecin … “A murit! De asta nu vrea sa va zica. A murit de inima acum un an. Lucra aici la scaunul asta, nu?” … “Da” … “Da, a murit.”

Am ramas perplex. Nu puteam sa inteleg ce mi se spunea. Cred c-am stat vreun minut, n-am zis nimic, ma uitam la ele, ele se uitau la mine, nimeni nu zicea nimic. Pur si simplu nu-mi venea sa cred, nu puteam sa concep ideea, a fost o senzatie foarte ciudata. Parca nici nu puteam sa plec, si nici n-aveam de ce sa mai stau, dar nu stiam cum sa fac pasul urmator. Si tot ce-am putut sa fac a fost sa ma programez la tuns pentru a doua zi, mi-a zis ca pot sa raman pe loc, am zis nu, a doua zi, si-am plecat. Dupa aia, conducand spre casa, mi-am dat seama de absurditatea gestului, dar atat am stiut sa fac in momentul respectiv. Bineinteles ca n-o sa pot sa ma mai duc maine sau vreodata acolo.

Da, foarte ciudat. Cum sa zic, femeia asta era o cunostinta, nu eram apropiati, era cineva cu care mai schimbam o vorba o data la nu stiu cat timp. Nici macar nu-i stiu numele de familie.

Dar tot e o senzatie de shoc. Nu stiu daca e legat de faptul ca era cu doar cativa ani mai mare, practic din aceeasi generatie, sau poate doar faptul ca am cunoscut-o. O tin minte, imi aduc aminte de chipul ei, de cum radea, de cum vorbea. E vorba de cineva cat se poate de viu in memoria mea. Ma asteptam pur si simplu sa innod legatura exact de unde am lasat-o.

Intelectual sint ok cu ideea de moarte. Nu cred in viata de dincolo, sufletul care ramane si alte balarii. Moartea e finalul si e normal sa fie asa, dincolo de toate sintem biologie. Tot ce avem e viata asta, restul sint vise.

Dar cand esti aproape de asa ceva, tot ce tine de intelectual n-are nici o valoare, reactia e una de soc, de neincredere, de frica. Bulversant. Si care te lasa fara cuvinte, fara argumente, pentru ca n-are legatura cu rationalul si cu logica.

Dan imi spunea dupa ce i-am povestit ca probabil ca o sa ne intalnim cu asa ceva din ce in ce mai des de-acum. Probabil. Nu pot sa ma gandesc cum ar fi sa fie vorba de cineva cu adevarat apropiat. Si nici n-are rost. Cum n-are rost sa te gandesti nici la propria moarte.

Ca absurdul sa fie complet, in drum spre casa la radio am auzit la un moment dat o melodie pe un ritm vesel cu niste versuri dintr-astea banale, ceva de genul “traieste-ti viata acum, ca nu se stie daca mai vine ziua de maine”… mda, nu se stie niciodata.

Postul asta e pentru Luminita, un om pe care l-am cunoscut. Pentru ca dupa noi raman doar amintirile celorlalti despre noi …