Ochiuri spaniole

O noua reteta, de data asta nu originala, dar pe care am incercat-o de cateva ori si merita.

Ingrediente: cartofi, ceapa, oua, shunca/slanina afumata, lapte. Cantitatile depind de fiecare, o portie ar fi cu 1-2 cartpfi, o ceap, 2-3 oua, si niste sunca acolo … clar, nu? 🙂
Cartofii, taiati cuburi, shunculitza feliutze, ceapa tot asa, nu neaparat cuburi ca la prajit, merge si in mana. Teoretic toate astea se pun in straturi, cartofi, ceapa, shunca, si iar, depinzand de cantitate.

Toate astea se fierb in lapte (pus pana se acopera complet), de asta ziceam teoretic, ca atunci cand incep sa fiarba, cam dispare ideea de straturi … si nici nu prea are importanta, de altfel. Esential e ca totul sa fiarba f. bine in laptele ala, pana cand ceapa aproape ca se topeste, la fel si slaninutza. Exista si riscul sa se prinda, si de fapt se si prinde putin, inevitabil, din cauza laptelui, dar trebuie dusa aproape pana la limita (amestecat mai des pe final), ca sa iasa bine … dupa cum am constatat din experimente.

Cand au fiert bine, iarasi teoretic, se fac niste locasuri deasupra in care sa se puna ouale. Practic, chestia asta nu prea merge, ca inca e o chestie semi-lichida, deci treaba cu gaoacea nu prea tine. Dar se poate face un locas cat de cat, impangand cu o lingura. Acolo (sau pur si simplu deasupra) se pun ouale, si se da totul la cuptor, unde se tine pana se fac ouale.

Mai e si aici o fenta, ca daca te uiti la oua, ai senzatia ca nu se mai fac. Au asa un aspect usor translucid deasupra galbenusului, ca si cum ar fi crude, chiar si atunci cand de fapt sunt facute.

Laptele nu trebuie sa fiarba complet inainte de a da totul la cuptor, ca acolo nu mai ramane nici urma de el. Lucrurile pot pare descurajante intre etapele astea, pare ca are prea mult lichid, dar, nici o problema, lucrurile ies bine la final.

Rezultatul e ceva foarte gustos si aromat. Dupa cum ziceam, la sfarsit nu se simte ceapa decat in gust, iar shunculitza iese foarte frageda, indiferent cat de tare era la inceput. N-am simtit nevoia de sare si piper, mai ales daca shunculitza e sarata, dar asta e chestie de gust.

Pastrav a la gorgonzola cu salata verde

Asta am mancat azi, cu Dan si Miha, facut de noi. A fost o improvizatie, din vorba-n vorba, din telefon in telefon. Si a iesit excelent, trebuie patentat. In ce consta:

• pastrav la gratar – facut in cuptor
• cartofi natur, cu putin ulei de masline
• sos de gorgonzola: unt, gorgonzola, putin lapte, patrunjel uscat, sare, piper
• salata verde, cu ulei de masline si lamaie

La aperitiv, gin tonic. In timpul mesei, vin alb (am uitat ce marca) cu apa. Perfect!

Blog fatigue

N-am mai postat nimic de vreo 3 zile, parca, nu mai stiu. Motivul? Incepuse sa mi se urce blogareala la cap. Mergeam pe strada si blogam in capul meu 🙂 … ce vedeam, lucrurile la care ma gandeam, deveneau fraze intr-un post de blog. Cand am realizat lucrul asta, m-am crispat.

Una la mana, chestia asta nu e naturala, nu pot sa merg pe strada gandind in articole … e din ciclul „live your life, man!”. Nu vreau sa-mi petrec timpul cautand „subiecte”, nu cred ca merita.

Doi, chestia avea o nuanta (pronuntata) de nesinceritate. Am mai avut senzatia asta in trecut, cand am incercat, in repetate randuri, sa tin un jurnal. De fiecare data ajungeam la un punct in care deveneam constient ca scriu de dragul de a scrie, si nu pentru ca aveam ceva de spus, si lucrurile deveneau fortate, daca nu false … imi furam caciula. Cam in directia asta mergeam si-acum. Nu stiu daca au mai trait si altii senzatia asta, sau e o chestie pur personala, de ego, vanitate si altele din acelasi ciclu.

Cert e ca m-am fortat sa iau o pauza, to chill out and just relax … and it feels good. 🙂

Azi a nins in Bucuresti … de fapt azi noapte. Cand m-am trezit dimineata si m-am uitat pe geam … zapada, un strat deloc neglijabil, masina era acoperita … am avut un flashback de prin copilarie (iarasi? mai lasa-ne) cu trezitul de dimineata, totul acoperit de zapada, gata, a venit iarna … dar nu semana nici pe departe. Pana am iesit din casa, multe ore mai tarziu, spre dupa-amiaza, zapada se dusese … „ca un fulg” (era un cantec sau o poezie) … mai ramasese doar aerul tare si rece, a „vine iarna”, o promisiune ca o fata morgana disparand in orizont.

Nu stiu cum se face, dar frigul de aici, asa cat este, in preajma lui zero grade, e „mai frig” decat in Danemarca, nu-mi dau seama de ce … ma imbrac la fel, nu bate vantul, dar simt frigul asta mult mai puternic, parca te patrunde mult mai repede, poate doar o senzatie … sau o fi si frigul ca zapada, cu sute de nuante, trebuie doar sa ai nasul/ochiul format …

Azi am fost intr-un restaurant, o carciumioara, cu un prieten (mersi Mosh), un loc pe care nu l-ai fi ghicit din strada, fara firma, fara reclama, pe o straduta dosita, un loc mic, destul de intim, plin de lume, cunoscut doar asa, printr-un lant „client-to-client” … meniu simplu, mancare excelenta, ieftina, portii generoase … un loc fara fasoane, in care proprietarii servesc si ei la masa. Singura buba e ca era fum, dar deja m-am obisnuit, nu pot sa merg la un restaurant fara sa mi se umple hainele de fum, c’est la vie. Daca ar fi sa-i dau un rating, ar fi 5 stele din 6 pentru acest loc „al carui nume nu-l stiu” 😉

Chiar m-am gandit sa notez restaurantele pe unde merg si sa le dau note. In ultimele zile am mai ajuns la „Piccolo Mondo”, un restaurant libanez, din cate-am inteles, mai cu pretentii. Un loc comunist, aminteste de restaurantele braserii de pe vremuri, ca stil, atmosfera, chelneri sictiriti, cu fitze (nu chiar toti) care vin intr-adevar si-ti umplu paharul, cand e aproape gol, dar pe care trebuie sa-i astepti 10-15 minute sa-ti aduca o bere, dupa ce le-ai amintit inca de vreo 2 ori ca astepti. Noroc ca-i salveaza mancarea, foarte buna, ce sa zic, n-am mai incercat mancare libaneza … foarte gustoasa, cu tot felul de arome si combinatii inedite … ne-am saturat dintr-o combinatie de aperitive, ale caror nume nu le tin minte. Daca aveam noroc 🙂 prindeam si-o narghilea, dar erau toate ocupate, si nu s-au dezocupat pana am plecat. All in all, o experienta culinara interesanta, daca te tine stomacul – chestie de obisnuinta, probabil. Ca nota, doar pentru mancare, 3,5 stele.

Si-am mai ajuns si la un restaurant italian acum 2 zile, dar despre ala poate maine …