A fi sau a nu fi

Am vazut „A fi sau a nu fi”, un film de Anca Damian. Un documentar aparent despre o piesa de teatru scrisa si jucata de detinuti de la un penitenciar de maxima siguranta din Arad, care a ajuns sa fie prezentat la mai multe teatre din tara, inclusiv la Nottara, anul trecut (am gasit si o cronica despre asta).

De fapt, un film absolut tulburator despre viata, pornind de la oameni condamnati la ani grei de inchisoare, pentru diverse motive, si ajungand la lucruri care ar trebui sa ne atinga pe fiecare: cum ne traim sau cum ne irosim viata, cum ii privim pe ceilalti, cum ii judecam pe ceilalti, iluzia de a fi liberi sau mastile pe care le purtam pe lumea asta.

Si despre frumusetea si raul din fiecare dintre noi, care ies la iveala, intr-un mod aparent ironic si absurd, dar poate, din pacate, normal, exact atunci cand mediul este aparent potrivnic. Frumusete intr-o celula de inchisoare, intr-un om care nu prea mai are de ales intre ceea ce poate face si de aceea ajunge sa fie cu adevarat singur cu gandurile proprii, fara lucruri care il pot distrage, cu sansa ca, in felul asta, sa se descopere si sa se cunoasca pe sine si sa se transforme intr-un om autentic.

Frumusete in lucrurile simple, de zi cu zi, cum ar fi, conform unuia dintre detinuti, „posibilitatea de a face un dus in fiecare zi” si despre bucuria pe care un astfel de lucru il provoaca. Sau frumusete in lucruri mai complexe, cum ar fi o piesa de teatru, si libertatea pe care arta o poate aduce unui om.

Cat despre raul si uratul din noi, manifestat aici, in „libertate”, e suficient sa deschidem televizoarele si sa-i vedem pe uratii de zi cu zi – politicieni, vedete, oameni „celebri”- cum isi expun mizeria si se lafaie in mocirla cotidiana. Sau e suficient sa privim in jur sau in noi insine cu sinceritate, in locurile alea bine ascunse pe care ne prefacem ca nu le cunoastem. Poate atunci vom fi capabili de lucruri cu adevarat frumoase, macar de dragul propriei persoane.

Nu vreau sa idealizez, si nici filmul nu o face, oamenii aflati in inchisori, departe de a fi niste ingeri. Zice unul dintre detinuti ceva de genul „noi astia dinauntru suntem cei prinsi”, probabil c-o zice la propriu si referitor la lucrurile concrete pe care le-a facut, dar intr-un sens extins ni se poate aplica tuturor. Poate ne-ar prinde bine fiecaruia putina inchisoare reala ca sa ne trezim din inchisoarea virtuala a gandurilor, complexelor, obsesiilor, fricilor, rautatii sau rusinii in care ne ducem viata.

Filmul nu se poate povesti, trebuie vazut, pacat ca nu e popularizat intr-un fel, nu stiu cum va fi distribuit, dar merita, daca aveti ocazia. Inchei cu poezia (noroc cu pliantul filmului) scrisa de unul din detinuti, pe numele lui Colta Arghil (Arghil fiind numele mic), zis Butelie, un personaj fascinant si pitoresc, mai autentic si mai profund decat multi din „intelectualii” cu ifose de prin din mass-media, desi la prima vedere ai putea fi tentat – ca asa facem noi oamenii – sa nu dai 2 bani pe el. Merita vazut cum recita el poezia asta, excelent !

O usa din fier ce n-a auzit de mine / Sta tintuita in perete al naibii de bine / Cu moaca-i aceeasi rece, dura si gri / Priveste la mine de parca n-ar fi. / Dar nici eu nu sunt nicicand pentru ea / Chiar doua milenii in dosu-i de-as sta. / Ignor ignoranta-i, prezenta ei o ignor / Si ies zi de zi peste ea urc si cobor / Inchisa, deschisa, mereu aceeasi poveste, / Caci usa din fier nu e, chiar daca este. / Nu imi zambeste nici macar o clipa, / Ma-ncearca probabil sa vada mi-e frica. / Eu rad de cei ce inventat-o-au, / Inspirati din povesti pentru copii cu bau-bau. / Povesti ce inspaimanta micutii sa pape / Si usi ce se zice ca libertatea desparte. / Nu e adevarat: / Libertatea exista oriunde / asa cum de fapt nu-ai putea fi liber niciunde. / Asa ca usa din fier din aceasta poveste / O fi ea o usa dar nu e – chiar daca este. / Sunt unii, chiar multi pentru care e inca un mister / Ei nu stiu, caci nu au vazut o usa din fier. / Of saracii, cumintii, tacutii mormant, / De usa din ei inchisi sunt demult. / Acestia nu-s liberi chiar daca nu-s condamnati / In propria lor inchisoare pe viata-s intemnitati. / Iar usa din fier din ei, ce nu se vede, / Ii macina pe fiecare pana se pierde. / La ei altfel sta treaba, e o alta poveste, / Si usa din fier e, chiar daca nu este.

Noaptea devoratorilor de scurt metraje

 
Am fost !! Si-a fost excelent. Trebuia sa fie doar pe 14, de la ora 8 seara, dar cand am ajuns acolo, era o nebunie, o sala destul de mica arhiplina, lumea statea pe jos, super-inghesuiala. Si-au zis ca se repeta a doua zi. Si s-a repetat, si n-a mai fost atat de multa lume.

A durat vreo 6 ore, multe filme, unele excelente, majoritatea bune, mai vechi, mai noi, au fost si cateva romanesti. O experienta foarte mishto. As fi vrut sa fie intr-adevar o noapte intreaga, poate data viitoare.

Organizat de Clubul Fitzuica, o asociatie studenteasca, s-au descurcat foarte bine, atmosfera a fost una studenteasca – cred ca eram printre cei mai batrani acolo. Pacat ca sala lor e cam mica, cred ca asa ceva se putea face la Sala Palatului, ar fi venit lume. Si ma intreb daca a fost promovat ca lumea, prea au fost aproape numai studenti, nu stiu in prima zi, dar ma indoiesc ca nu exista si alti amatori de filme.

Anyway, singurul regret e ca filmele nu sunt undeva disponibile pe net. Am gasit totusi unul romanesc pe YouTube, „Principiul dragostei comunicante”, nu e cel mai bun din seara aia, dar mi-a placut, e fun.

Grindhouse

Grindhouse: a theater playing back-to-back films exploiting sex, violence and other extrem subject matters.

Asta e numele noului film, de fapt 2 filme separate, care vor rula unul dupa altul, primul, Planet Terror, facut de Rodriguez, al doilea, Death Proof, al lui Tarantino, in total 3 ore ! Cica, sex, violence, horror in stilul filmelor de categorie B din anii ’70 … nu stiu exact ce inseamna ultima parte, dar cu siguranta o sa aiba absurd, actiune dementa, replici faine si filmari mishto … abia astept 6 aprilie !! Daca s-o lansa si aici in acelasi timp …

Babel

Am vazut Babel. E un film interesant, e fain, dar nu magic. Scenariul e cam fortat, pune prea multe puncte pe i, pe acelasi i. Am inteles, americanii sint obsedati de terorism si de politica mai degraba decat sa salveze un om, sint niste carnati cu mexicanii, iar autoritatile marocane sint niste fiare, eventual tot din cauza americanilor.

Dar e prea fortata nota, spre exemplu scena in care politia americana ii pune catusele unei femei de 50 de ani in desert ca vezi doamne, e imigrant ilegal, cand ea le zice ca sunt doi copii americani pierduti pe-acolo, iar mai incolo umbla dupa copii cu mainile in catuse la spate iar la 100 de metri e o duba cu imigranti.

Sau scena cu politia marocana urmarindu-i pe suspectii care au tras in turista americana, un tata cu 2 copii, pastori de capre si se-apuca sa traga dupa ei pe bune si-l omoara pe unul din copii. It’s too much.

Dar, ma rog, e Hollywood, oamenii sint foarte de stanga, si lucrurile astea prind acolo.

O alta chestie e stilul filmului, de a amesteca povesti aparent nelegate intre ele, spuse in ordine necronologica, care nu mai e nou, mai are putin si devine cliseu, ai senzatia de deja-vu, e din categoria 21 Grams, Crash, Magnolia, stilul „filme cool de Hollywood”, din ultimii, nu stiu, 3-4 ani?

Altfel e ok, excelenta povestea japoneza, adolescenta surdo-muta fiind cel mai mishto personaj, dupa mine, cel mai convingator si mai bine conturat si cel mai bine jucat. Filmul ar merita vazut fie si numai pentru partea asta. Dar mai e si familia marocana, mai sint si momente pitoresti ca nunta mexicana, care, exceptand muzica, e o nunta romaneasca „traditionala”, pe ansamblu e bine.

E interesant si cum sint puse laolalta niste lumi si societati atat de diferite, eu cred ca e reusit. Aparent e un Babel, toate problemele care apar se datoreaza lipsei de comunicatie, de multe ori firesti – ce sa inteleaga un copil marocan care paste caprele despre niste turisti americani – dar, la urma urmei, e vorba despre oameni peste tot, cu probleme similare, tatal si copiii, adolescenti care se maturizeaza, etc, nu sintem atat de diferiti. E o lume facuta de oameni, care arata ca si oamenii – contradictii, ego, prostie, iubire, indiferenta, whatever.

Mda, merita vazut, dar nu mai mult de o data 🙂

Volver

Am reusit in sfarsit sa vad Volver, ma chinui de jumatate de an. Si de la ora 10 dimineata! 🙂 Probabil ca n-am mai fost la un film la o asemenea ora de cand eram copil. N-am avut ce face, a trebuit sa merg la ora asta, alternativa era joi, in acelasi timp cu Timpuri Noi. Cred c-am prins una din ultimele rulari in cinema.

Magic! Poate sa fi fost si ora de vina – dimineata, de-abia dezmeticit, mancat, barbierit, incepi sa simti energia de inceput de zi … si, hop, aterizezi la un film! … parca-l percepi altfel, nu e un film dintr-ala de dinainte de culcare, cu creierul pe jumatate amortit – dar senzatia a fost de captivare totala.

Mi s-a parut mult mai simplu decat alte filme ale lui Almodovar, mai putina absurditate, mai putina nebunie – chiar daca la prima „fantoma”, am zis, mama, ce face omul asta, unde o ia filmul? … dar a fost alarma falsa – si mult mai profund, parca. Cu acelasi umor, cu personaje pitoresti si dialog cu putina nebunie si putina absurditate. Penelope Cruz, excelenta, cred ca cel mai bun rol din ce-am vazut pana acum. Bine, si personajul e creat pentru ea, cred, si pt temperamentul ei, f. puternic. Si probabil se simte mai in largul ei in spaniola. Rol de Oscar!

Mi-a placut foarte mult cum e filmat, din tot felul de unghiuri – ah, Penelope Cruz, spaland vasele, filmata de sus, jumatate de imagine in dreapta, ea, cu super-generosul ei decolteu si celalata jumatate, vasele … excelenta imagine 🙂 – prim-planuri faine, un deliciu!

Ce altceva? Bineinteles, un film cu si despre femei, barbatii chiar sunt insignifianti aici, ori „niste porci”, ori, asa, ca potential nedus mai departe. Da, si fetzele cunoscute, actritele clasice Almodovar, cu saraca Carmen Maura, care si-a trait cariera in filmele lui. O senzatie calda de familiaritate, de legatura cu celelalte filme 🙂

Excelent, super-recomandat! Cand am iesit, a trebuit sa stau sa ma dezmeticesc, unde sint, unde mi-e masina .. si … ahh … ce vroiam eu sa fac azi ? 🙂

Little Miss Sunshine

Azi m-am fortat sa-mi gasesc timp sa vad Little Miss Sunshine. Un filmulet dragut, despre cum ne lasam purtati in viata de obsesii, de multe ori ale altora, cum nu ne oprim sa ne gandim la ceea ce vrem sa facem in viata. Cel putin asta imi spune mie si rezoneaza cu ganduri pe care le-am avut in ultimul an. Si mai e despre aparentze si nesinceritate (fata de sine) si despre relaxarea de a trai asa cum iti place tie.

Mi-am adus aminte ca vreau sa vad un teatru, cred ca n-am mai vazut un teatru dinainte sa plec din tara … poate ma incumet week-end-ul asta.