Ipocrishor

1 Martie ar trebui sa se numeasca Ziua Ipocritilor. Este ziua in care baietii dau ipocrishoare, iar fetele le primesc pline de bucurie si de reala surprindere.

Ipocrishoarele sunt de mai multe categorii:

Ipocrishorul pentru sotie (IS) este de obicei cam singura atentie pe care o capata respectiva de-a lungul anului, in afara obligatoriilor zile de nastere si Craciun sau, la cei cu secera si ciocan in sange, 8 martie. Lipsa acestuia e un indicator al unui mariaj fericit, in care ignorarea intre parteneri este totala si iremediabila. Prezenta acestuia este un scurt moment de respiro in lupta zilnica pentru impunerea punctului de vedere propriu si macinarea nervilor tuturor.

IS-ul are ca efect colateral nedorit, dar acceptat de catre parti, o partida de sex in afara programului de sambata seara/prima sambata din luna.

IS-ul este cumparat in aceeasi zi cu momentul oferirii (uneori chiar si cu 1 zi intarziere), de preferinta dintr-un loc care necesita deplasari si cheltuieli minime. IS-ul poate fi si este in multe cazuri un obiect casnic, de folosinta comuna, uneori chiar si un produs comestibil. IS-ul este insotit adesea de flori, de obicei 3 fire.

IS-ul pentru cupluri sub 3 ani de casatorie intra la categoria II.

Ipocrishorul pentru amante (IA) reprezinta o intarire a status-quo-ului si este doar un pretext pentru inca o partida de sex, eventual cu niste add-on-uri refuzate pana acum de ea. IA-ul este mult mai consistent decat IS, este cat mai extravagant posibil, cumparat cu ceva timp inainte (eventual comandat special), dar fara prea mult efort.

IA-ul este insotit de un fir de trandafir sau, in cazuri dubioase, de multiple buchete.

Ipocrishorul pentru iubita (II) este cel mai greu de achizitionat, de multe ori dupa planuri de zile intregi si drumuri in toate colturile orasului, nu reprezinta niciodata un ipocrishor clasic, n-are voie sa fie la fel cu cele din anii trecuti (de obicei, peste ca valoare/volum/consistenta) si este cantarit cu atentie de catre receiver. Daca este considerat necorespunzator, II-ul este tratat ca si cum ar lipsi, prin refuzul sexului cel putin cateva zile si marcarea momentului in arhiva, urmand a fi folosit pentru a obtine nenumarate victorii in batalii ulterioare.

II-ul poate consta din mai multe obiecte si este insotit obligatoriu de flori, cel putin 3 si o masa in oras. II-ul se marcheaza obligatoriu prin sex, o rasplata pentru trecerea unui milestone pe drumul catre IS.

Ipocrishorul pentru colege (IC) este o datorie a fiecarui barbat care lucreaza impreuna cu persoane de sex opus. IC-urile nu trebuie sa semene intre ele. Cel care ofera IC-uri trebuie sa numere bine inainte toate colegele, inclusiv pe cele cu care se intalneste mai rar, deoarece in aceasta zi, va da ochii in mod obligatoriu cu toate. Neprimirea unui IC se tine foarte bine minte si se va intoarce asupra raufacatorului sub forma unei probleme de serviciu mult mai costisitoare decat pretul unui IC.

IC-urile trebuie sa fie de consistenta similara. Florile sunt optionale, dar daca apar, ele trebuie sa apara pt. toate IC-urile. Simpatiile se pot exprima prin usoare diferente de valoare. In cazuri disperate IC-ul este insotit si de masa in oras.

IC-ul nu este insotit de obicei de sex. Daca da, atunci intra la categoria IA.

Ipocrishorul pentru restul (vecine, rude, etc) (IR) este cel mai simplu si ieftin ipocrishor, cumparat de cele mai multe ori la duzina, ca ultima prioritate pe lista de ipocrishoare. De obicei se evita.

Ipocrishorul se transforma de la an la an (ce e in paranteza e optional):

(IR/IC) –-> II1 –-> II2 –…–>IIn –-> IS1/IIn+1 –-> IS2/IIn+2 –-> IS3/IIn+3 –-> IS4 –…–> ISm –-> (ISm-1) –-> (ISm-2) –…–> (IS0) –->x

unde 1<n<4 si 3<m<7-10

Orice exceptie de la regulile de mai sus constituie un caz grav, o aberatie de la normele sociale romanesti, care trebuie tratat cu oprobiu public de cei care o observa. La multi ani!

Tata

A murit tata. Era bolnav de mai multi ani de cancer. Cu o astfel de boala, cumva stii ca o sa se intample, dar nu poti accepta si nu realizezi ca se intampla pana cand nu vine efectiv acel moment. N-am vrut sa accept nici macar cu 5 zile inainte cand m-au sunat de-acasa sa-mi spuna ca s-a agravat boala si ca e o chestiune de zile – asa au zis doctorii. Si ca sa ma duc acasa si sa ne pregatim. N-am vrut. Am zis ca nu pot sa ma duc acasa, sa ma uit in ochii lui a „am venit sa te vad murind”.

Acum imi pare rau … ca n-am apucat sa mai vorbesc cu el inainte. Am ajuns acasa exact in ultima lui zi. Nu-mi imaginam in ce stare putea sa fie. M-am dus acasa destul de senin, inconstient de senin. Am avut ceva treaba in ziua aia dar m-am si lungit cu niste balarii, asa ca am plecat tarziu, pe la 5. Cred ca de fapt nu vroiam sa dau cu ochii de realitate. Mi-am luat haine asa intr-o doara, pentru vreo 7 zile. Inclusiv, cu strangere de inima, haine negre. Am tras tare s-ajung pana la 8 jumate, cand incepea meciul. Eram convins ca o sa vedem meciul impreuna. Cand am intrat in casa, am intrebat „A inceput meciul?”. Frate-miu s-a uita cu un zambet amar la mine „Care meci?”. Tonul era de „de asta ne arde noua?”.

Cred ca atunci am simtit prima oara cam gravitatea momentului. Oricum nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ce-am vazut cand am intrat in camera lui. Era deja intr-o agonie, ochii intredeschisi, gura deschisa, respira greu si repede. Nu mai parea constient. Nu stiu daca m-a vazut, s-a uitat spre mine la un moment dat, a focalizat putin privirea pe mine, dar habar n-am daca m-a vazut. Cica intrebase toata ziua „unde-s baietii?”. Frate-miu era la serviciu, eu la Bucuresti. Anuntasem ca vin acasa, dar nu spusesem ora. Cred ca a incercat sa ne astepte, dar pe la 5 a intrat in starea aia. Imi pare atat de rau …

Dupa ce-am ajuns, a mai durat vreo 3 ore in care a agonizat asa. Stateam cu schimbul si-i dadeam ceai cu lingurita, sau ii umezeam buzele cu apa. Din cand in cand ii dadeam cate-o lingurita de vin. Atunci schita cate-un gest din sprancene. Mare figura 🙂 Toata viata i-a placut vinul, pana si-acum, in ultimele ore, doar la vin mai reactiona. Slabise ingrozitor de tare in ultimele 2 saptamani de cand nu-l mai vazusem. Boala il supsese, era aproape de nerecunoscut … cica tipic cand ajunge cancerul la ficat. Tipic, totul cica ar fi fost tipic … asa au zis doctorii: pentru ei e doar un caz din multe altele; pentru mine sau pentru el n-a fost nimic tipic.

Dupa vreo 2 ore respiratia i-a devenit mai inceata … si-apoi si mai inceata. La un moment dat nu se mai auzea deloc. Cumnata-mea, care a mai asistat la asa ceva , a aprins o lumanare si i-a pus-o intre degete. Nu-mi venea sa cred. Asistam neputincios, cu mainile incrucisate. Si-a venit momentul.

De copil mi-a fost frica de tot ce tine de moarte, inmormantari, morti, cimitire. Nu mai vazusem niciodata un om murind si nici nu tineam sa vad. Dar acum ma uitam si nu-mi era frica. Si nu stateam din datorie, vroiam sa fiu acolo si sa vad .. si sa nu uit. Cand s-a intamplat, am inteles de ce ideea de suflet care paraseste corpul. Foarte natural de interpretat in felul asta. Nu cred in asta, nici macar acum, dar e foarte usor s-o vezi asa. O expiratie profunda si senzatia de chircire a corpului, ca o pupa din care iese un fluture si care se zbarceste in urma.

Poate cel mai puternic moment la care am asistat in viata mea. Profund si misterios. Sacru. In fata caruia nu numai ca nu poti vorbi, dar nu-ti vine nici macar sa respiri. Impietresti. Ca sa nu-l tulburi. M-am gandit mai tarziu ca poate la fel de puternic ca senzatii, poate de alt fel, e sa asisti la o nastere, cea a propriului copil, dar nu stiu. Oricum, dupa ce asisti la asa ceva, intelegi de ce moartea genereaza atatea emotii, atatea interpretari, de ce religiile si-o insusesc si de ce ii obsedeaza pe atatia oameni. Si de ce moartea e atat de respectata. „Despre morti numai de bine” … respect si frica.

Astea au fost cele mai grele momente, cel putin pentru mine. Dupa aceea au urmat 3 zile de lucruri practice pe care le-am urat in timp ce le faceam, si de care, in acelasi timp, ma simteam foarte detasat, ma priveam facandu-le, ii priveam pe altii, le urmaream reactiile. Orice dupa asta e … nu usor de facut, dar paleste prin comparatie … si fara sens. Inclusiv sa-ti pui tatal mort intr-un sicriu, sa-i vezi numele pe o cruce si sicriul intr-o groapa.

Cel mai mult am urat cat de eficienti am putut sa fim, fara nici un fel de pregatire prealabila. Am urat fiecare lucru practic, fiecare obiect pe care l-am cumparat dintr-un magazin specializat, deschis 24/24 si de la care iei de la sicriu pana la masina de transport si pana la chibrituri si banda neagra. Am urat fiecare slujba la care am asistat, praznicul de dupa si pe groparii care incercau sa-si traga si ei un ban in plus.

In acelasi timp am fost spectator, pe alocuri amuzat, la tot circul „traditional”. Tata, saracul, vroia sa fie ars. Nu-i placeau inmormantarile, popii, tamaia. Dar mama e religioasa si foarte traditionalista. Asa ca i-am facut voia. Inmormantarile sunt de fapt facute pentru vii, nu pentru morti. Asa ca am lasat-o, pe ea, si restul neamurilor sa faca ce vor. Si-am cheltuit o groaza de bani. Fara nici un sens. Cand o sa mor, vreau sa fiu ars. Si-o sa las asta in testament. Si-o sa-i amenint pe cei care or sa se ocupe – oricine or fi ei – ca o sa-i bantui daca nu-mi respecta vointa. Sper ca respectivii sa creada in asa ceva 🙂

Mda, un circ intreg, slujbe, pomeni, superstitii, prosoape, batiste, colaci, galeti, bani pe piept, bani in buzunar sa aiba sa dea cand trece nu stiu ce rau, cica aia primesc lei acolo, coliva, tot tacamul. Am scapat de drumul in alai, la pas, pana la cimitir. Noroc cu UE si cu frigul din ziua aia. Am avut fun cu popa, un tip mai mic decat mine ca varsta, care m-a luat la ochi de la prima slujba ca nu-mi faceam cruce si la a doua, a venit special doar la mine de vreo 2 ori cu chestia aia cu tamaie, nu stiu cum se cheama, si a insistat s-o arunce spre mine. Si eu ma uitam in ochii lui. Dar n-a avut tupeul sa-mi spuna nimic si dupa aia s-a potolit. Ne mai intersectam privirile, ca eram singurul care nu se uita in jos cand canta el. Ma rog, el isi facea treaba. I-am ascultat si discursul de la inmormantare, cu o logica de genul „daca n-ar fi Dumnezeu, ce rost ar avea sa ne nastem, sa traim si sa murim pe pamantul asta? Numai Dumnezeu ne da un sens vietii.” Impecabil!

M-am uitat si la reactia oamenilor. Oameni in toata firea care, la anumite momente, nu m-am prins care era codul, se aplecau de mijloc intr-o pozitie de ciudata umilinta si stateau asa secunde bune. Barbati in toata firea care lalaiau impreuna cu corul. Oameni cu adevarat afectati, din reactiile carora se vedea ca au tinut intr-adevar la tata. Barbati care plangeau, dar de fapt isi plangeau de mila, probabil ca se gandeau la bolile lor si la frica lor de moarte. Ipocriti cu fete grave care stateau dintr-un fel de datorie, dar care le statea in gat. Ignoranti cu o logoree inconstienta. Babe pe jumatate duse, care isi luau la revedere de la mort. Corul de cantareti care „a cantat atat de frumos” incat au meritat sa ajunga printre primii la praznic, sa ocupe vreo 10 locuri, de ne-au obligat sa mai aducem scaune sa incapa si rudele si pe care nici nu i-am recunoscut la inceput, parca in biserica erau mai putini, dar deh, „au cantat asa frumos” … meritau sa culeaga vinul ala bun de tara de pe la mesele vecine.

Si in urma un gol. Senzatie care nu se poate intelege pana n-o traiesti. Nici eu n-am inteles-o la altii pana acum. Parere de rau ca n-am mai apucat sa mai vorbesc cu el inainte sa se duca. Desi nu vorbeam noi cine stie ce, nici eu nu-i spuneam lui mare lucru, nici el mie. Nu cred ca mi-am cunoscut tatal. Am realizat asta foarte clar cand am auzit cate o poveste despre el de la un neam sau un prieten. Chestii de care habar n-aveam. Nu l-am cunoscut. Si cred ca nici el pe mine. Nu stiu daca am fi ajuns vreodata sa comunicam daca ar mai fi trait. Dar cel putin am mai fi avut o sansa. De fapt asta e o iluzie. Prin viata trecem fara sa fim vreodata cunoscuti de catre altii, nici de parinti, nici de iubiti, nici de copii. Si nici nu reusim sa-i cunoastem pe altii. Sau nu ne dam osteneala. Sau n-avem cum. Cu cati oameni poti sa ajungi sa fii cu adevarat intim, sa poti rosti absolut orice gand, sa poti sa dezvalui ceea te defineste sau ceea ce crezi ca te defineste? De fapt de cele mai multe ori, nu ne cunoastem nici pe noi insine.

Regretele sint tardive, lucrurile trebuiesc facute la timpul lor. Ce banal suna … dar nu stiu de ce traiesc oamenii cu impresia ca au timp sa recupereze, preferam sa ne inventam vieti de apoi decat sa ne schimbam viata asta, lucrurile adevarate se intampla totdeauna maine, azi ne ocupam de prostii si de nimicuri, pana cand ne trezim la deadline … ha, abia acum inteleg cuvantul asta … si atunci incercam sa inghesuim ce mai putem, cum faceam in sesiune, cel mai mult invatam in ultima zi sau noapte. Din pacate viata nu merge in re-re-uri.

PS. O sa sterg toate comentariile cu condoleante, nu mai am chef de asa ceva, nu asta e ideea.

La vie en rose

Un om la 60 de ani, bolnav de cancer de 4 ani, mai intai cancer la gat, tratat, apoi de un an, la plamani. Nu vrea sa faca operatie, face chimo, boala cica stagneaza. La nici o saptamana dupa, metastaza la ficat. In toti acesti 4 ani, desi cu frica-n san, normal cand ai de-a face cu monstrul asta numit cancer, n-a vrut sa se lase de fumat, de alcool. Mai spre sfarsit a mai rarit-o, dar nu se lasa. Fizicul, la pamant; psihicul, la pamant, nu-l mai intereseaza multe lucruri, nu prea mai zambeste …. probabil undeva, in adanc, a renuntat deja, a facut-o de-acum 4 ani, ii e frica sa moara, dar nu mai vrea sa traiasca, chiar daca n-ar admite-o nici macar in gand. Desi o spune cu jumatate de gura, dar ca un fel de bravura. Bravura peste frica peste resemnare.

Un copil de 10 luni, care aproape ca merge, grasun, vesel, care manaca orice ii pui in fata, de care parintii se feresc cand mananca ceva, ca i se face pofta, ar manca non-stop, curios, cu ochii mari deschisi dupa orice lucru nou, disperat sa vada, sa gaseasca, sa invete, sa faca singur, sa tipe, sa muste, sa te traga de par, pofta de viata intruchipata, disperarea de a trai.

2 extreme, din orice punct de vedere. Cum ajungem dintr-un stadiu intr-altul? Ce ni se poate intampla in 60 de ani sa ne schimbam intr-atat? Pornim cu totii de la zero. Unii au ghinionul sa plece de la minus, de la multe minusuri, dar lor nu le poti imputa nimic. Dar in general pornim cam din acelasi loc, din punct de vedere biologic. Ne nastem optimisti, curiosi, adaptabili, flamanzi, avem capacitatea de a rade, nu ne place durerea, ne jucam, invatam. Biologic se pare ca ne nastem cu doar 2 frici, cea de inaltimi si cea de serpi. Curioase frici ! Dar pe care le-avem cu totii. Plecam in viata ca intr-un maraton gigant, un buluc de oameni de la o aceeasi linie de start.

Si dupa aia o luam razna, care incotro, dar cumva prin aceleasi locuri. Ajungem, mai devreme sau mai tarziu, fiecare, sau in grup. sa mintim, sa uram, sa lovim, sa fim disperati, sa ne fie frica de o mie de alte lucruri decat de inaltimi si serpi, sa ne ascundem, sa ne fie rusine, sa ne simtim vinovati, sa fim lacomi, sa fim rai, sa ucidem, sa urlam, sa suferim, sa pedepsim, sa plangem, sa fim mizerabili, sa fim execrabili, sa fim sadici, sa fim masochisti. Ajumgem sa traim pentru parinti, pentru copii, pentru iubiti, pentru prieteni, pentru vecini, pentru cunoscuti, pentru o audienta, pentru o religie, pentru o ideologie, in numele unei culori a parului sau al unei granite invizibile.

Traim pentru ce cred altii despre noi, pentru ce vor altii de la noi, pentru ce le cerem noi altora, pentru cum ne privesc. Ajungem in relatii insipide, in relatii demente, in relatii indiferente, ne mintim ca sintem iubiti si ca iubim, ii mintim pe altii ca iubim, stam cu cineva pentru ca avem copii, pentru ca am „investit” multi ani, incercand sa incropim o relatie si inchizand ochii in timp ce facem sex sa nu se vada lipsa de entuziasm. Stam casatoriti, pentru ca asa ne cere societatea, desi ne inselam partenerii si nu mai simtim mare lucru pentru ei. Stam casatoriti pentru ca nu da bine sa te desparti, pentru ca ne e frica sa nu ramanem singuri, pentru ca ne amagim cu povesti despre jumatati si suflete pereche si destin si zodiace si ghicitoare in palma sau superstitii. Stam singuri pentru ca ne e frica sa avem o relatie cu altcineva, pentru ca nu vrem responsabilitate, pentru ca nu vrem sa depindem de altii si altii sa depinda de noi, pentru ca ne e frica de esec, dar motivam ca ne cautam jumatatea. Ne-apuca disperarea cand nu mai merge si ne agatam de un om pe care-l „iubim” si sintem atat de convinsi ca fara acel om totul s-a sfarsit incat sintem gata sa ne taiem venele sau sa ii luam viata. Facem copii ca sa ne umplem viata sau sa facem din ei ce n-am putut sa facem cu viata proprie, sau ca sa santajam pe cineva, sau sa le facem in ciuda unora, sau din inconstienta sau din nepasare.

Ajungem in joburi care nu ne plac, pe care le uram, ajungem sa muncim 12 ore pe zi pentru niste bani pe care n-avem timp sa-i cheltuim, facand aceleasi lucruri de ani de zile, pentru o pozitie, o avansare, o recunoastere, ne amagim ca totul e temporar, ne e frica sa nu fim dati afara, sa nu se-nchida firma, sa nu ajungem pe drumuri, sa nu le fie altora mila de noi, ne e frica sa muncim si ne ascundem in scoli, in somaje, in boli sau in vise. Muncim pentru ca altceva n-am avea ce face, pentru ca ne umple timpul si ne da senzatia de neirosire, ca sa iesim la pensie goliti de sens si lipsiti de chef de viata.

Ne facem idoli, din oameni sau din fapturi imaginate, creem profeti si zei, ridicam oameni la rangul de sfinti, creem percepte morale, ii judecam pe altii, ii batem cu pietre pe cei ce ne contrazic conceptele si urlam la cei ce au alta parere. Asteptam sa ne pice de sus, sa fim norocosi, sa avem in defavoarea altora, ne credem alesi, ne credem diferiti, ne amagim ca detinem adevarul, pe care vrem sa-l raspandim, chiar si cu forta.

Ne irosim timpul in fata televizoarelor, a showurilor, a talk showurilor, a stirilor inventate, ne uitam la filme asemanatoare, facem politica, respiram aerul vedetelor si al VIP-urilor, ii imitam pe cei celebri, suferim la telenovele si in mijlocul galeriilor, ne refulam, in cumparaturi, stam pe net si ne dam cu parerea, cu iluzia ca altora le pasa.

Ne uitam placerile, ne e e rusine sa vorbim despre ce vrem cu adevarat, despre lucrurile dupa care tanjim, care ne fac fericiti acolo in interior si nu de ochii altora, uitam sa ne bucuram de simplul fapt ca traim, ca sintem sanatosi. Ne amagim ca maine o sa facem altceva, ca mai avem de trait, ca oricand ne putem schimba. Maine, mereu un maine, saptamana viitoare, intr-o relatie viitoare sau intr-o viata viitoare. Ratam fiecare clipa intr-o goana dementa dupa un viitor perfect si imposibil, sau plangandu-ne trecutul si numarandu-ne regretele. Ne e frica sa privim in ochii oamenilor, uitam sa comunicam, ne ferim sa spunem ce gandim, ne e frica sa ne atingem. Nu avem curajul sa mergem la culcare, ne e groaza sa ne trezim. Nu mai stim ce-am vrut sa spunem si nu stim cand sa punem punct.