Blog fatigue

N-am mai postat nimic de vreo 3 zile, parca, nu mai stiu. Motivul? Incepuse sa mi se urce blogareala la cap. Mergeam pe strada si blogam in capul meu 🙂 … ce vedeam, lucrurile la care ma gandeam, deveneau fraze intr-un post de blog. Cand am realizat lucrul asta, m-am crispat.

Una la mana, chestia asta nu e naturala, nu pot sa merg pe strada gandind in articole … e din ciclul „live your life, man!”. Nu vreau sa-mi petrec timpul cautand „subiecte”, nu cred ca merita.

Doi, chestia avea o nuanta (pronuntata) de nesinceritate. Am mai avut senzatia asta in trecut, cand am incercat, in repetate randuri, sa tin un jurnal. De fiecare data ajungeam la un punct in care deveneam constient ca scriu de dragul de a scrie, si nu pentru ca aveam ceva de spus, si lucrurile deveneau fortate, daca nu false … imi furam caciula. Cam in directia asta mergeam si-acum. Nu stiu daca au mai trait si altii senzatia asta, sau e o chestie pur personala, de ego, vanitate si altele din acelasi ciclu.

Cert e ca m-am fortat sa iau o pauza, to chill out and just relax … and it feels good. 🙂

Azi a nins in Bucuresti … de fapt azi noapte. Cand m-am trezit dimineata si m-am uitat pe geam … zapada, un strat deloc neglijabil, masina era acoperita … am avut un flashback de prin copilarie (iarasi? mai lasa-ne) cu trezitul de dimineata, totul acoperit de zapada, gata, a venit iarna … dar nu semana nici pe departe. Pana am iesit din casa, multe ore mai tarziu, spre dupa-amiaza, zapada se dusese … „ca un fulg” (era un cantec sau o poezie) … mai ramasese doar aerul tare si rece, a „vine iarna”, o promisiune ca o fata morgana disparand in orizont.

Nu stiu cum se face, dar frigul de aici, asa cat este, in preajma lui zero grade, e „mai frig” decat in Danemarca, nu-mi dau seama de ce … ma imbrac la fel, nu bate vantul, dar simt frigul asta mult mai puternic, parca te patrunde mult mai repede, poate doar o senzatie … sau o fi si frigul ca zapada, cu sute de nuante, trebuie doar sa ai nasul/ochiul format …

Azi am fost intr-un restaurant, o carciumioara, cu un prieten (mersi Mosh), un loc pe care nu l-ai fi ghicit din strada, fara firma, fara reclama, pe o straduta dosita, un loc mic, destul de intim, plin de lume, cunoscut doar asa, printr-un lant „client-to-client” … meniu simplu, mancare excelenta, ieftina, portii generoase … un loc fara fasoane, in care proprietarii servesc si ei la masa. Singura buba e ca era fum, dar deja m-am obisnuit, nu pot sa merg la un restaurant fara sa mi se umple hainele de fum, c’est la vie. Daca ar fi sa-i dau un rating, ar fi 5 stele din 6 pentru acest loc „al carui nume nu-l stiu” 😉

Chiar m-am gandit sa notez restaurantele pe unde merg si sa le dau note. In ultimele zile am mai ajuns la „Piccolo Mondo”, un restaurant libanez, din cate-am inteles, mai cu pretentii. Un loc comunist, aminteste de restaurantele braserii de pe vremuri, ca stil, atmosfera, chelneri sictiriti, cu fitze (nu chiar toti) care vin intr-adevar si-ti umplu paharul, cand e aproape gol, dar pe care trebuie sa-i astepti 10-15 minute sa-ti aduca o bere, dupa ce le-ai amintit inca de vreo 2 ori ca astepti. Noroc ca-i salveaza mancarea, foarte buna, ce sa zic, n-am mai incercat mancare libaneza … foarte gustoasa, cu tot felul de arome si combinatii inedite … ne-am saturat dintr-o combinatie de aperitive, ale caror nume nu le tin minte. Daca aveam noroc 🙂 prindeam si-o narghilea, dar erau toate ocupate, si nu s-au dezocupat pana am plecat. All in all, o experienta culinara interesanta, daca te tine stomacul – chestie de obisnuinta, probabil. Ca nota, doar pentru mancare, 3,5 stele.

Si-am mai ajuns si la un restaurant italian acum 2 zile, dar despre ala poate maine …